IPOTEZE PRIVIND FIZIOLOGIA OBOSELII MUSCULARE

Ovidiu Petcu

Institutul National de Cercetare pentru Sport

„Nivelul actual de intelegere necesita din partea fizicii si a biologiei doua miscari complementare (…): una spre complex, iar cealalta spre elementar" (1). Deplasarea catre elementar a cercetarii fenomenelor vietii e riscanta pentru individ si benefica pentru stiinta.

Prin insasi natura lor, biosistemele sunt tot mai dificil de cuprins in cadrul „clasic". De aceea fiziologia moderna initiaza abordari sub incidente aparent mereu mai indepartate de cele consacrate, ilustrand adancirea caracterului ei interdisciplinar, generat chiar de complexitatea menirii sale: explicarea mecanismelor viului.

PRINCIPII

Manifestari particulare ale aceleiasi realitati, materia si energia pot fi convertite integral una in cealalta. Aceasta interpretare a celebrei relatii E = m ^. c² (A. Einstein, 1908) se sprijina pe fapte experimentale incontestabile (5) si poate justifica „unificarea" celor doua concepte intr-o singura expresie, ca materie-energie.

Materia-energie consta in „elemente" cuantico-ondulatorii, entitati esentiale ce compun toate sistemele cunoscute. Sistemul reprezinta „un complex de elemente aflate in interactiune" (Ludwig von Bertalanffy, 6, ~ 1940) ; ulterior s-a acceptat a fi delimitat conventional, in functie de necesitatile observatorului (idem, 1958), fapt ce a sporit gradul de generalitate al notiunii. Sistemele, elementare sau compuse, comporta aspecte relationale (de structura) si procesuale (de functie). Pentru a surprinde ambele aspecte, vom folosi notiunea de structuri functionale, deoarece sistemele sunt diferentieri ale materiei-energie – adica structuri – ce determina, prin configuratia lor, potentiale de schimbare asimilabile unor functii, numite proprietati.

Schimbarea se petrece la nivel structural si (sau) energetic numai in procesul de interactiune prin eliberarea potentialelor ca proprietati activate, ca urmare a modificarii raporturilor din si dintre structurile functionale. Aceste raporturi sunt predictibile si reproductibile ca foarte bune aproximatii ale unor cazuri-limita reglementate de legi esentialmente statistice, expresie a modului in care omul are acces la legile universului. Ele exprima ordine, intrinseca realitatii, datorita caracterului lor necesar. Ordinea consta in coraportarea structurilor functionale si le presupune existenta, previzibila si reproductibila conform legilor. Departe de un izotropism imobil, ordinea se reflecta in asimetria structurii si mobilitatea echilibrului dinamic. Ordinii i-a fost asociata informatia.

Informatia, ca „dobandire de cunostinte si putere de actiune si organizare" (Aristotel, 4), semnificatie asociata unui semnal biochimic sau biofizic etc., a devenit un concept omniprezent, unii autori legand-o „mai direct de modalitatile prin care interactionam cu lumea" (Brillouin, 2). In sintetiza, consideram informatia un context generator de proprietati, relevand atribute de relatie, factor organizator asemenea unei structuri-matrice. Astfel apare legata de potentialul de schimbare, de proprietate, aceasta reprezentand atributele procesuale, dar ca factor realizator latent, neexprimat, al schimbarii. Pentru a deveni factor realizator activ, exprimat, proprietatea trebuie sa se manifeste ca „semnificativa" prin „contact" cu o alta proprietate, proces cunoscut ca interactiune, rezultand un „schimb" de materie-energie conform diferentei de potential manifestate intre proprietati.

Semnificatia, ca inteles atribuit de catre subiect unui obiect (fenomen, gest, cuvant etc.) in raport cu o anumita imprejurare, devine proprietatea exprimata prin interactiune. Consideram ca acceptabila echivalenta inteles (efect semantic) ↔ proprietate (insusire) intrucat, in esenta, ambii termeni reflecta aspecte calitative. O asa echivalenta nu subintelege ca o molecula de hidrogen se formeaza cand un atom „recunoaste" ca „semnificativa" prezenta electronului unic al celuilalt; justificarea extensiei consta in aceea ca intelegem viul ca format din neviu prin astfel de „comportamente" creatoare de ordine: biosistemele contin si componente nestructurate biologic, urme atavice ale sistemelor originare.

Timpul, ca „masura a miscarii" (Aristotel, 2), a fost „inventat" de sistemele ce necesitau o desfasurare coordonata a proceselor si „reinventat" de om ca instrument abstract de adaptare la mediu si la sine. Crearea sensului „durata" ca „lungime" a evenimentelor si masurarea ei prin comparare cu un fenomen ciclic regulat cunoscut, folosit ca etalon, stabilirea concomitentei sau consecutivitatii evenimentelor, memorarea sau anticiparea „pozitiei" lor in raport cu altele si cu observatorul, categorie filosofica - iata necesitati pe care acest „instrument" a reusit sa le satisfaca. Intelegerea timpului ca marime statistica (2) decurge dintr-o particularizare legica relativista a vitezei de desfasurare a fenomenelor, sistemica si contextuala.

Timpul biologic identifica, astfel, un „timp propriu" fiecarui fenomen celular si intracelular, integralitatea proceselor fiind realizata prin raportarea ansamblului la timpul „obiectiv", „cronologic", „masurat" cu ciclurile naturale zi-noapte, vara-iarna etc. Timpul biologic uman il foloseste ca reper extern al timpului subiectiv - durata constientizata, devenita „reper cronologic obiectiv" ad-hoc al timpului intern, visceral (frecventa ciclurilor biochimice). E stabilit ca „ciclul glicolitic corespunde unui ceas chimic" (1), influentat in mod necesar de „viteza" timpului subiectiv. S-au observat defazari marcate intre timpul „obiectiv" fizic, extern, si „tandemul" timp subiectiv – timp intern, precum si intre componentele „tandemului", rezultat al unor dezordini la nivelul oscilatorilor biologici transmise pe conexiunile directe si inverse dintre „ceasul mintal" si „ceasul visceral". Ca marime statistica, timpul biologic este relativ, fapt ce explica aparitia unor „distorsiuni" ale timpului intern si subiectiv, ca modificari ale ratei de desfasurare a proceselor legate tot de aspecte particulare ale ordinii, asemenea celor prevazute de relativitatea restransa. Cercetarea clinica aduce date noi despre insomnii, hipersomnii, progerie etc., dezordini complexe ce incrimineaza si alterari ale contextului genetic.

Asocierea timpului „obiectiv" cu informatia s-a facut, direct, prin legea lui Shanon, care limiteaza proportional cu timpul cantitatea de informatie susceptibila de a fi comunicata si insusita, ∆I ≤ ∆k · ∆t (2) si, indirect, prin intermediul entropiei (L. Brillouin, 2): ∆S–∆I ≥ 0. Ultima expresie „implica anume ca orice informatie este dobandita (∆I ≥ 0) cu pretul unei micsorari a organizarii lumii (∆S ≥ 0)" exterioare sistemului care face achizitia (J. Clavier, 2).

Entropia (Clausius, 1868), initial un raport caldura / temperatura in termodinamica, s-a utilizat apoi in fizica statistica, stabilindu-se ca o crestere ireversibila a entropiei se poate interpreta ca expresie a cresterii dezordinii moleculare: S = k log D (Boltzmann si Gibs, 3). Notiunea se leaga si de folosirea probabilitatii drept principiu explicativ in fizica: S = k · ln P (Boltzmann, 1), unde P exprima „numarul de imbinari" (1), cum ar fi numarul de modalitati in care se poate realiza repartitia unui numar de particule in doua incinte comunicante. In studiul reactiilor metabolice, entropia este cotata a fi energia „nedisponibila" („legata", opusa celei „libere"). In general, exprima gradul de dezordine dintr-un sistem. S-a introdus si „entropia cu semn schimbat" (Boltzmann, 3) sau „neg-entropia" (1), masura a gradului de ordine.

2. ABORDARE

Orice interactiune provoaca fluctuatii ce pot aduce schimbari, iar „o schimbare a conditiilor produce o schimbare a starii finale de echilibru". Psihozele reactive si o vasta patologie somatopsihica (7) releva interferenta psihicului cu somaticul pe niveluri cu totul particulare, motiv ca oboseala sa presupuna o etiologie mult mai complexa la om decat la oricare alt mamifer - si o evolutie pe masura.

Oboseala este consecinta unor perturbari de functie si structura, cu origine exterioara si (sau) interioara sistemului viu. Se defineste ca stare subiectiva si obiectiva specifica, urmare a unor solicitari ce depasesc ritmul de refacere al structurilor psihice, neuromusculare si energetice, manifestata prin scaderea capacitatilor organismului de interactiune eficienta in interesul sau cu mediul si cu sine insusi, psihic si somatic. Integralitatea oboselii exprima unitatea morfo-functionala a organismului: chiar localizata, oboseala afecteaza „intregul". Initial, oboseala e indusa de aferentele cu destinatie centrala provenite de la subsistemele de protectie, avand in acest stadiu o functie de avertizare, dar ulterior e rezultat al scaderii drastice a resurselor energetice si afectarii morfo-functionale, capatand o functie de aparare, pentru evitarea epuizarii.

Oboseala musculara, ca forma localizata, se manifesta prin scaderea capacitatii de interactiune motorie si, in diferitele ei faze, intruneste aceleasi functii. Repercutarea ei asupra intregului organism, incepand cu alterarea motivatiei (Edwards, 1983, 10), explica faptul ca, prelungita, provoaca oboseala generala, iar aceasta din urma o poate contine ca forma de adinamie, rolul de cauza si efect al uneia pentru cealalta modificandu-se dupa context.

2.1. Oboseala musculara a sportivului este o entitate clinica particulara. Plusul de complexitate al etiologiei si evolutiei este conferit de conditia socio-psiho-somatica deosebita a sportivului de performanta. Rezultat al solicitarilor tipice activitatii de antrenament si competitionale, oboseala musculara a sportivului are la origine factori suplimentari, a caror dimensiune subiectiva ii particularizeaza aparitia, evolutia si caile de contracarare. In cele ce urmeaza ne vom referi la oboseala musculara survenita ca urmare a unui efort motor voluntar intens, pe care subiectul trebuie sa il sustina un timp cat mai indelungat.

2.2. Evolutie etiologica. Oboseala musculara trebuie delimitata de „efectele primelor contractii", intrucat o „scadere a capacitatii" de efort muscular nu apare asa de timpuriu.

I. Stabilitate dinamica si compensare. Sistemul neuromuscular e intr-o stare de stabilitate dinamica, insa mai fluctuanta decat starea initiala, caci „toate celulele stiu ce se intampla" si sunt implicate, intr-un fel sau altul, iar energogeneza este anaeroba. Sustinerea platoului contractiei se datoreaza distributiei rationale a resurselor organismului, un sistem foarte coordonat si parcimonios cu propria-i energie, avand o „bataie" cu atat mai „lunga" cu cat sistemul „individ" este mai adaptat la astfel de perturbatii – mai antrenat. Sub presiunea perturbatiilor, fluctuatiile se accentueaza in timp si tind sa destabilizeze sistemul, dar energogeneza continua sa mobilizeze noi resurse si rata recrutarii fibrelor musculare se mentine, pastrand stabilitatea dinamica, usor „excitata", a sistemului, aflat acum in stare compensata. Obiectiv, se remarca un bun control si mentinerea parametrilor propusi, iar biochimismul reflecta efectele starii de compensare; subiectiv – o „dispozitie competitionala" tonica.

II. Instabilitate, compensare de efort si „decompensare" de protectie. Ca urmare a accentuarii starii de „excitatie" a sistemului, ca instabilitate, prin prelungirea actiunii perturbatiilor, apare faza incipienta a oboselii musculare. Ea se traduce obiectiv prin coborarea platoului contractiei si modificari biochimice (cresterea pH-ului sanguin, cu tendinta de „blocare" a miozin-ATP-azei etc.). Efectele amintite se datoreaza nu doar scaderii resurselor, ci si activarii unor mecanisme de compensare si protectie care emit „raporturi" pe caile talamo-corticale, aferente ce induc pe plan subiectiv senzatiile specifice care genereaza o stare psihica particulara – o anume preocupare usor anxioasa pentru efortul depus; si, date fiind interferentele psihosomatice amintite, se emit eferente care se repercuteaza functional si morfologic asupra intregului organism, utilizand caile acelorasi mecanisme de protectie. Aceasta faza e fiziologica si reversibila, intrucat „decompensarea" este locala si mai degraba un semnal de avertizare resimtit subiectiv, din ce in ce mai intens, ca disconfort. Exista o tendinta catre cercul vicios „somatic-psihic-somatic" al oboselii autointretinute, care se produce in contextul anxietatii marcate – nu si la subiectul motivat.

III. Mobilizarea maximala. Daca activitatea musculara continua, remarcam, obiectiv, reducerea accentuata a fortei si amplitudinii miscarii, inconstanta ei de la o contractie la alta si, subiectiv, conflictul intre dorinta de a continua activitatea si senzatia pierderii treptate si sigure a capacitatii functionale, conflict care el insusi se manifesta ca o fluctuatie suplimentara. Este o faza de amplificare a instabilitatii, cand fluctuatiile pe plan neuromotor si psihologic pericliteaza echilibrul precar al sistemului cu fiecare clipa, constientul primind semnale alarmante. O continuare a efortului muscular propus necesita ceea ce s-a cerut si se cere sportivilor dintotdeauna: daruire – mobilizare maximala. Aceasta este organizata sub imperative motivationale si presupune ca urgente: a) rezolvarea conflictului amintit si b) mobilizarea „ultimelor" resurse. Un dicton stravechi, amintit de toti pedagogii experimentati in ale efortului fizic, dicton probat personal nu o singura data, suna cam asa: daca te simti epuizat, esti abia la jumatatea resurselor tale - de unde si ghilimelele anterioare.

IV. Rezolvarea conflictului se face prin lupta, prin (auto)inselare sau prin abandon. 1. Rezolvarea prin lupta presupune in primul rand refuzarea abandonului si o atitudine activa de combatere a disconfortului si anxietatatii. Suntem, asadar, pe „campul de bataie" al subiectivului cu obiectivul. Sunt concepute numeroase tehnici in acest sens, o intreaga literatura. Ne limitam in a mentiona „deturnarea" sensului starii precompetitionale (9), altfel spus modificarea semnificatiei acesteia: „interpretarea corecta a semnalelor" de alarma ca anuntind „ajutoare in pregatirea pentru efortul maximal -> plasarea semnalelor in contextul nivelurilor optime de activare si anxietate -> performanta este realizata la maximum de posibilitati" (B. J. Cratty, 9). Astfel de tehnici presupun „Constientizarea nivelului de activare si a starii anxietatii" (9), fapt ce determina o exploatare in interesul sistemului a conexiunilor dintre subiectiv si obiectiv printr-o decodificare modificata, care schimba semnificatia semnalelor aferente, si transmiterea eferenta a acestui „fals" ca semnificatie „autentica" spre nivelurile somatice (pe canalele obisnuite). Acest „truc informational" subiectiv devine factor informational obiectiv, activand potentialele somatice ca proprietati exprimate. Intrucat intreaga evolutie a organizarii materiei-energie in structuri functionale sistemice dovedeste a avea drept atractor starea cea mai probabila (de unde si principiului lui Boltzmann), faptul ca sistemul „om" are posibilitatea sa decida subiectiv unul dintre „atractorii"- alternativa esec sau victorie, hotarand evolutia sa ulterioara, evoca sensibilitatea la conditiile initiale minimale a materiei-energie, adica proprietatea de a reactiona la semnificatii. Conform teoriei haosului, sensibilitatea la conditiile initiale „se manifesta cand doua conditii initiale foarte asemanatoare dau nastere unor comportamente calitative diferite". Asadar, calitativ, „trucul" informational de mai sus nu este o autoinselare, ci calea de accesare a unor potentiale, aleasa de subiect pentru a-si hotari evolutia. 2. Calea (auto)inselarii se refera la executarea intentionat incorecta a miscarii (utilizarea nepermisa a unor puncte de sprijin, modificarea traiectoriei in scop conservativ etc.) si alte asemenea „furtisaguri". Ea nu reprezinta o metoda de mobilizare a resurselor, ci de pacalire a examinatorului, fara nici un profit biomotor pentru subiect - dincolo de imoralitatea ei. 3. Abandonul este determinat, printre altele, de submotivare si subevaluare.

V. Mobilizarea generala a resurselor este efectul rezolvarii prin lupta a conflictului amintit, fapt ce explica performantele fizice deosebite, sportive sau „de nevoie", multe aparent nejustificabile somatic, specifice doar situatiilor de mare tensiune emotionala. Spunem „aparent", intrucat stim ca dihotomia psihic-fizic este facuta din ratiuni didactice, individul fiind, de fapt, un intreg, fapt ce are drept consecinta compensarea de catre subiect a carentelor fizice prin corecta lor evaluare subiectiva, amorsata de o motivare echilibrata si fondata pe autocunoastere.

Submotivarea si subevaluarea (care determina abandonul) sunt „organizari" subiective inferioare „ordinii optime" de mobilizare, chiar daca, probabil, contin o „energie informationala" echivalenta (ca valoare absoluta) unei motivari si evaluari echilibrate. Astfel de contexte determina, subiectiv, anticiparea insuccesului si, obiectiv, chiar o „usoara stare de oboseala" (9), grabind instalarea oboselii musculare pe parcursul efortului. La polul opus, dar cu aceeasi finalitate, se afla supramotivarea si supraevaluarea.

VI. Decompensarile prin supramotivare si prin supraevaluare au mecanisme psiho-somatice diferite. Supramotivarea, in opinia noastra, corespunde unui „exces" informational subiectiv, o dezordine care creeaza contextul „dezordine somatica" in timpul probei. Subiectiv, ea capata aspectul unei stari de „crispare generala", cand incordarea este indusa de supradimensionarea „mizei" („daca nu inving, sunt terminat!"); subiectul, refuzand „de frica" ideea infrangerii, reuseste sa o inhibe atat de bine, incat, paradoxal, trimite inconstient catre structurile somatice semnalele anticiparii acesteia, determinand obiectiv aparitia prematura a oboselii. Supraevaluarea face parte din „anatomia" insuccesului-„surpriza", cand subiectului ii este imposibil sa anticipeze infrangerea; de aceea, subiectiv, apare o stare de „hipersiguranta" („victoria va fi o formalitate!"), ceea ce ne face sa consideram ca, obiectiv, poate fi identificata o mobilizare neuromusculara lejera; asa ca, pe parcursul probei, aparitia necesitatii sporirii efortului gaseste psihicul si somaticul intr-o „stare informationala" sub nivelul necesar, fapt ce explica incapacitatea unei reactii in timp util din cauza inertiei inerente proceselor fiziologice, in deplina conformitate cu legea lui Shanon: ∆I ≤ ∆k · ∆t. Prin urmare, atat supramotivarea cat si supraevaluarea, intrate in conflict cu datele realitatii, determina, obiectiv, blocarea proceselor de mobilizare a resurselor (calitatea prestatiei in competitie se dovedeste inferioara celei din perioada de antrenament). Inchizand bucla, semnalele retroaferente induc pe plan subiectiv o stare psiho-comportamentala reactiva compensatorie (a carei coloratura si durata sunt dictate de personalitatea subiectului si de contextul social – asa cum e inteles de individul respectiv), „un alt fel de ordine" informationala, cu adanci repercursiuni asupra calitatii prestatiilor viitoare,   restructurand in mod necesar schemele aparitiei si evolutiei oboselii musculare. 

VII. Supracompensarea se manifesta subiectiv printr-o stare de surescitare, care induce si o usoara confuzie, provocata obiectiv de o conditie nevrotica circumstantiala sau de fond, ce determina o mobilizare neuromotorie exagerata si, in consecinta, greu de controlat. Prin aceste caracteristici se inrudeste oarecum cu mobilizarea din anumite forme de nevroza traumatica, aceasta fiind provocata tot de incapacitatea de adaptare emotionala. Ca atare, supracompensarea poate fi interpretata ca o reactie de aparare exagerata, „neadaptata" conditiilor reale, asemenea reactiilor alergice: manat de starea nevrotica, subiectul se dezlantuie intr-o sustinere exaltata a efortului muscular, „in criza", care, desi poate fi performanta, este periculoasa pentru el si pentru cei din jur din motivele deja aratate (sa ne imaginam o partida de box purtata in astfel de conditii…). In esenta, cauza unei astfel de stari nevrotice se limiteaza la rolul jucat de modul in care subiectul decodifica subiectiv semnificatiile obiective, care determina calitatea raportarii subiectului la realitate: asa cum el insusi o raporteaza la sine.

2.3. Oboseala musculara si existentialism. Reluand „filmul" aparitiei oboselii musculare, observam ca, initial rutina neuromotorie, efortul fizic sustinut devine din ce in ce mai mult, pe parcursul desfasurarii lui, o preocupare intensa a mintii, de mare traire afectiva. Altfel spus, conform analizei noastre, pe masura ce sistemul somatic isi epuizeaza potentialul, creste rolul mentalului in refacerea acestui potential din toate resursele existente: sistemul psihic lupta sa sustina efortul, „contaminand" sinergic sistemul nervos „autonom" (probabil chiar pe caile ce transforma depresiile in distonii neurovegetative), premisa in gasirea unor solutii metabolice a caror eficienta depinde de personalitatea subiectului, de complexitatea ei in sens pozitiv, care da masura capacitatii ei de implicare. O traire afectiva intensa poate fi urmarita la multe specii de mamifere superioare, dar, la om, „intelectualizarea" acestei trairi ii da o „dimensiune energetica" subiectiva suplimentara - aceea care determina un plus de „tensionare" a simpaticului, „eliminand" oboseala (fenomenul Ghinetinski-Orbeli, 8); prin eliberarea catecolaminelor „de stres" in mari concentratii, se activeaza cantitati proportionale de fosforilaza in beneficiul glicolizei. Astfel, performanta sportiva de exceptie este si un efect al dominatiei idealului personal asupra fizicului, iar ca rezultat al depasirii propriilor limite (aparente), devine solutia unui conflict existential; intensitatea lui se masoara cu lacrimile invingatorilor si invinsilor.

2.4. Semnificatiile ca structuri disipative. Rezolvarea „prin lupta" a conflictului dintre dorinta de sustinere a efortului si incapacitatea (aparenta) de a-l continua (tendinta de autoconservare a somei) aminteste de pragul critic la care fluctuatiile genereaza ordinea structurilor disipative. Astfel, efortul fizic voluntar – stare de echilibru dinamic sub un flux generator de fluctuatii – provoaca oboseala musculara – instabilitate biofizico-biochimica – ce se repercuteaza asupra intregului organism ca stare specifica – fluctuatii in crestere, determinand tensiuni psihice particulare, cu anxietate si disconfort – amplificarea fluctuatiilor, instabilitate ce se exprima la cotele mai inalte drept conflict intre psihic si somatic – entropia creste galopant, definind starea critica a sistemului, solutia restabilizarii constand in adoptarea si aplicarea unei decizii (de mobilizare sau demobilizare neuromotorie) – cand se produce restabilizarea sistemului in cadrul noilor conditii prin crearea structurilor disipative. Intr-o astfel de interpretare, decizia subiectului, ca semnificatie subiectiva de ordinul II (eferenta), codificata in semnale obiective si transmisa nivelurilor somatice, cu efect de conservare a sistemului, deci cu efect neg-entropic, ne apare ca o „structura disipativa", mecanismul si efectul formarii ei amintind, la nivel esential, de „celulele lui Benard".

Asimilarea valorilor critice psiho-somatice, aparute in cursul eforturilor voluntare intense, cu valorile critice ale fluctuatiilor, aparute in starile „departe-de-echilibru" – cand se genereaza structurile disipative (1) – nu ni se pare, deocamdata, o exagerare. Dependenta de context a aparitiei semnificatiilor (stim ca nu orice informatie este semnificativa pentru un sistem dat) poate fi inteleasa ca dependenta de „temperatura" si „cantitatea de caldura" a dinamicii contextului, aceea care le formeaza ca pe niste „structuri disipative semantice"; de asemenea, multitudinea de sensuri pe care le poate capata o semnificatie data, urmare a interactiunii cu un complex de semnificatii sau cu altul (multitudinea contextelor ce pot fi raportate unui context dat) intra in definirea sensibilitatii la conditiile – la informatiile – initiale, care ii pot modifica „traiectoria" semantica spre o directie sau alta. Ca proprietati ce apar drept „semnificative" pentru alte proprietati, semnificatiile devin „punctul de plecare pentru construirea de noi forme dinamice de materie", corespunzand „unei forme de organizare supramoleculare" fie, obiectiv, ca structuri functionale chimice (sisteme unitare de engrame), fie, subiectiv, ca structuri functionale semantice – verbale sau nonverbale – o „reflectare a situatiei globale de non-echilibru care le-a creat"; „odata formate, pot fi stabile in raport cu clase largi de perturbatii" – asa cum isi definea Prigogine structurile disipative (1).

2.5. Convingerile ca „structuri disipative". Daca abandonul este realmente o decizie de autoconservare a persoanei subiectului, luata sub presiunile contextului, ramane sa afirmam ca daruirea sportivului care alege lupta, aparent autodistructiva, este la fel de autoconservativa ca abandonul, dar pentru nivelurile superioare nivelurilor pur biologice: acelea unde se pastreaza valorile morale cele mai inalte. Cand spectrul motivational al subiectului este bazat pe astfel de valori, in virtutea carora se construieste respectul fata de ceilalti si fata de sine insusi, „sacrificarea" somaticului pentru victorie devine pretul acceptat al conservarii echilibrului dintre „eu", subiectul, si „supra-eu", cum numesc psihanalistii „instanta suprema" existenta in fiecare dintre noi. Conflictul constientizat dintre semnalele specifice oboselii si modelul subiectiv prestabilit al victoriei (de asemenea codificat) determina acele tensiuni psihice particulare, acea amplificare a fluctuatiilor, o instabilitate ce tinde sa fie corectata informational in sensul cel mai antropomorfic prin ceea ce putem numi supra-programare mentala verbalizata: credinta (convingerea ferma, de intensa traire subiectiva) intr-un complex de semnificatii cu o pronuntata conotatie afectiva (organizat subiectiv – prin decodificare alternativa – sub imperiul contextului obiectiv) genereaza potentiale de scadere a dezordinii, prelungind (obiectiv) sustinerea efortului.

2.6. Timp, entropie, informatie. Se stie ca procesele biochimice sunt cicluri de reactii care pot avea perioade si viteze diferite, dar in conditii fiziologice ele se desfasoara coordonat, oferind imaginea angrenajelor unui ceasornic. Rata desfasurarii lor se modifica in mod continuu, cu pastrarea coerentei ansamblului sau nu, reflectand varii dezordini: progeria (imbatranirea prematura), generala sau segmentara, mobilizeaza interesul cercetatorilor din intreaga lume.

„Oscilatia glicolitica" produce o modulatie a tuturor proceselor energetice din celula, dependente de concentratia ATP-ului si, indirect, de numeroase alte lanturi metabolice. Intrucat durata efortului este direct proportionala cu gradul de oboseala, aceasta relatie poate fi echivalata cu timp-rata de crestere a entropiei si, in consecinta, cu timp / gradul de ordine informationala (1). Influentata de subiectivitatea „vectorilor afectivi", reflectarea timpului „obiectiv" ca timp subiectiv (sub incidenta timpului intern) reia drumul de la proprietatea-semnificatie la semnificatia constientizata. La randul ei, „durata biochimica", marcata ca timp intern, influenteaza entropia reactiilor metabolice proportional cu gradul de constientizare a semnificatiilor care, modificand timpul subiectiv, inchide largul ciclu temporal psiho-somato-psihic, ale carui puncte nodale difera calitativ si cantitativ de la un individ la altul: dominant nervoase, dominant viscerale, sau echilibrate ca numar si influenta; totodata, reflectare afectiva a „distantei" dintre evenimente si a „lungimii" acestora, timpul subiectiv ofera un nou canal de interventie a psihicului asupra somaticului, prin care poate controla timpul intern. Consideram ca mecanismul s-ar putea baza pe interactiunile semnificatiilor – intelese ca structuri disipative.

3. FINALITATE

Ipoteza ca autocontrolul oboselii musculare prin reactia structurilor functionale la semnificatiile subiective pare seducatoare, cel putin din incidenta prezentei abordari. Avand in vedere expresia matematica a relatiei dintre informatie si timp (conform legii lui Shanon), apare ca „dirijarea" decodificarii subiective a semnalelor obiective se poate concretiza in controlarea constienta a timpul intern prin intermediul celui subiectiv.

Controlul constientizarii timpului „obiectiv" poate avea drept efect o sincronizare a timpului subiectiv cu timpul intern adecvata necesitatilor . Dupa electrostimularea transcutanata, ce determina efort muscular involuntar (cu contractii tip secusa), aproape toti subiectii testati (circa 110, inclusiv autorul) au declarat o oboseala mai accentuata decat pe parcursul unui efort voluntar (contractii tetanice) de valoare apropiata. Rezumam in continuare interpretarea noastra.

a) Absenta unei initieri neuromusculare conforme programului biomotric si, in consecinta, imposibilitatea unei sustineri voluntare a contractiilor, ne dau motiv sa confirmam, per a contrario, faptul ca performantele cognitive scad in efortul voluntar (Jeanick Brisswalter, 11) tocmai prin sprijinul acordat de mobilizarea mentala activitatii fizice, conform afirmatiilor anterioare (paragrafele 2.2. si 2.3.). Cuvantul subliniat aduce in discutie etapa anterioara contractiei voluntare, controlata reflex de componenta mentala, cand anticiparea constienta a actiunii (obiectivata prin aparitia „undei de asteptare motorii" la nivelul campurilor precentrale, 7) determina automat, in plan visceral, reorganizari pregatitoare specifice (o accentuare a stabilitatii dinamice la nivel neuromuscular si prin activarea celor mai economicoase trasee sanguine de aprovizionare, paralel cu o modificare adecvata a constelatiei neurohormonale etc.), asadar o ordine adaptata situatiei anticipate, cumva asemanatoare aceleia induse prin „supra-programare", ordine venita din „trecut" ce mareste randamentul actului motor „din prezent"si, prin aceasta, amana instalarea dezordinii din „viitorul" prezentului in curs. O astfel de ordine presupune o continua raportare a sportivului la timpul „obiectiv", o continua „subiectivizare" a acestuia, educata ca deprindere ce are drept avantaj controlul superior al timpului visceral.

b) Componenta afectiva ce caracterizeaza fiecare perceptie (7) determina modificari ale timpului subiectiv si, astfel, induce modificari sinergice ale timpului intern: asemenea depresiei, coloratura afectiva „neplacuta" a perceptiei actului de masurare a eficientei contractiei musculare prin electrostimulare (stimulodetectie progresiva computerizata, S.D.P.C.) este defavorabila oscilatorilor corticali, care scad frecventa „metronomului" subiectiv, iar acesta „incetineste" proportional timpul intern; astfel modificate, duratele vegetative maresc entropia reactiilor biochimice (energia nedisponibila, care altminteri s-ar fi eliminat prin convectie cutanata), fapt obiectivat prin scaderea temperaturii locale datorata traumei anticipate de subiect, fapt ce produce o descarcare dominanta de noradrenalina (8). 

Controlul timpului intern prin intermediul timpului subiectiv presupune un fond informational care sa depaseasca o anumita valoare critica.

Demonstrarea practica a valabilitatii principiul fizic al informatiei (L. Brillouin) reprezinta, astfel, inca un aspect al abordarii noastre. Ne reamintim ca mentionatul principiu afirma: „Intr-o experienta macroscopica, sistemul nu poate dobandi informatie (in sens cibernetic) decat pe seama unei neg-entropii existente, in valoare cel putin egala". Si invers: „Orice informatie de care dispune un sistem ii permite sa produca o neg-entropie a carei valoare este cel mult egala cu informatia de care dispune"(citat de O. Costa de Beauregard, 2). Dincolo de anumite valori critice ale „puterii de rezolutie" ce caracterizeaza matricile semnificatiilor unui sistem dat, stabilizarea lui printr-un nivel superior de organizare este un fenomen legic, logic si motivant. Consideram, in consecinta, ca sportivii care inteleg principiile metodelor aplicate, au o stare de spirit pozitiva si, implicit, o atitudine cooperanta, obtin rezultate superioare datorita densitatii ridicate a unor vectori informationali care, sistematizati in contexte de semnificatii motivante, pot modifica secundele timpului subiectiv, determinand modificari sinergice ale secundelor timpului intern conform legii lui Shanon, rolul jucat de informatie – de cultura – ca formatoare de caractere fiind capital, iar „talentul este o chestiune de caracter" (Einstein).

Bibliografie

1. Brisswalter, J., Les Entretines de L'INSEP, Paris, octobre, 2001(material pentru uz intern). 

2. Celan, E.,  Materia vie si radiatiile, Bucuresti, Ed. stiintifica si enciclopedica, 1985.

3. Constantinescu, P., Modelarea unitara a genezei si dezvoltarii sistemelor, Bucuresti, Ed. Tehnica, 1983.

4. Epuran, M., Holdevici, I., Tonita, F., Psihologia sportului de performanta, Bucuresti, Ed. FEST, 2001.

5. Groza, P. P., Fiziologie, Bucuresti, Ed. Medicala, 1991.

6. Iamandescu, I., Curs de psihologie medicala, Bucuresti, U.E.B., 1990.

7. Michaut, A., These Presantèe a l'Universite de Bourgogne, Faculte des Sciencs du Sport, Unite de la Formation et de Recherche en Sciences et Techniques des Aactivites Phisiques et Sportives En vue de l'obtention dugrade de Docteur d'Universite Par Anne Michaut La Recuperation de la Contractilite Musculaire Approches Mecaniques; Neuro-Phzsiologiques et Biochimiques, Soutenue le 17 novembre 2000.

8. Prigogine, I., Stengers, I., Noua Alianta, Bucuresti, Ed.Politica, 1984.

9. Rigal, J. L., Timpul si gandirea fizica contemporana, Bucuresti, Ed. Enciclopedica Romana, 1972.

10. Schrodinger, E., Ce este viata si Spirit si Materie, Bucuresti, Ed. Politica, 1980.

11. Wichmann, H. Eyvind, Cursul de fizica Berkeley, volumul IV – Fizica cuantica, Bucuresti, Ed. Didactica si pedagogica, 1983.