EVEREST - PERFORMANTA IN CONDITII EXTREME

Motto: "Era un colt imens si alb… din falca lumii. Am vazut Muntele Everest." George Mallory

Teodor TULPAN, student, anul II EFS Universitatea „Lucian Blaga" Sibiu

Everest – atractia totala pentru sute, mii de alpinisti din toate colturile lumii. Performanta de-a escalada cel mai inalt punct al planetei, varful Everest – 8.848 m nu poate fi comparata sau egalata cu nici o alta din domeniul sportiv. Situat intr-o zona necunoscuta si foarte putin umblata, pe granita dintre Nepal si China in masivul Himalaya, accesul pe varful Everest s-a facut extrem de greu, atat din cauze geo-politice cat si datorita asprimii reliefului si climei. In 1852 englezii l-au atestat ca fiind cel mai inalt munte din lume. Incepand cu anul 1900 a devenit subiect de disputa intre chinezi si englezi, colonialistii Nepalului. Pentru fiecare dintre acestia, aflarea unui drum de acces catre Varful XV, cum a fost denumit initial, reprezenta un motiv de mandrie, un castig in lupta pentru cucerirea naturii. O victorie era o buna modalitate de a te face cunoscut lumii intregi si de a „marca" o realizare deosebita pentru propriul popor. Actualul nume a fost dat in cinstea fostului topograf sef al Indiei, Sir George Everest. Dintre cele doua cai de acces, cea prin Nepal si cea prin Tibet, a doua reprezenta cea mai buna alegere pentru alpinisti deoarece traseul catre poalele varfului parea mult mai facil, undeva la cota 6.500 m. Dar cartografierea traseului si identificarea lui a luat foarte mult timp, iar localnicii care cunosteau zona nu se incumetau sa profaneze muntele, deoarece credinta lor in zeii muntelui era mai puternica decat perspectiva oricarui castig material.

Dupa indelungi pregatiri, in anul 1924 o mare expeditie engleza a pornit prin Tibet spre Everest. Doi dintre alpinistii englezi, Mallory si Irvine au fost vazuti pentru ultima oara in apropierea varfului. Ramane un mister daca au ajuns sau nu pe varf. Nu s-au mai intors niciodata, disparand intr-o furtuna puternica. Anul 1953 aduce o noua expeditie engleza in Everest, dar pe partea sudica, prin Nepal. Cu o desfasurare enorma de forte, dintr-o expeditie cu numerosi participanti, pe data de 29.05.1953 neozeelandezul EDMUND HILLARY si serpasul TENZING NORGAY devin primii oameni ai planetei care ajung pe varful Everest „aproape de zei", la 8.848 m.

Asaltul Everestului a durat multe saptamani, cu multe urcusuri si coborasuri; echipa taia noi poteci si ducea provizii catre taberele situate la o altitudine din ce in ce mai mare. Pana in ziua in care Hillary si Tenzing au ajuns pe varf, ei urcasera deja muntele de trei ori si jumatate. A fost un succes rasunator, insasi regina Elisabeta a II-a i-a felicitat si toata mass-media internationala a dus o puternica campanie de informare a publicului despre cea mai remarcabila performanta omeneasca in domeniul alpinismului. Cu atat mai remarcabil a fost faptul ca, in aceasta ascensiune nu au existat nici morti sau oameni inghetati, in ciuda echipamentului deficitar si a lipsei de experienta din acele vremuri, in ceea ce priveste expeditiile la mari inaltimi.

Acesta a fost doar inceputul. An de an, tot mai multi alpinisti de pe intreg mapamondul au fost atrasi de maretia Everestului si au pornit in provocarea vietii lor: cucerirea gigantului Terrei, muntele care, daca era respectat lasa sa fie urcat, daca nu, isi lua tributul absolut - viata temerarilor!

De-abia in anul 1960 o echipa chineza a reusit sa escaladeze varful prin nord, pe partea tibetana. In anii urmatori, alte echipe au deschis peste 15 trasee pe toate rutele posibile, sau imposibile la prima vedere. Cu toate acestea, doua treimi dintre alpinisti urmeaza traseul prin sud, considerat cel mai usor. Asta nu inseamna ca cine va urca pe aici va fi scutit de sete, dureri de cap, greata, dificultati de respiratie si de faptul ca in pauze sau in timpul somnului, rezervele organismului se consuma neincetat. La peste 7.000 de metri organismul nu mai are resurse sa se regenereze. Muntele devenise un teren al provocarilor, al intrecerilor si al recordurilor de toate felurile: cel mai dificil traseu, cea mai rapida ascensiune, prima femeie pe varf, ascensiunea fara tuburi de oxigen, coborare cu schiuri sau snowboard, cu parapanta, cel mai tanar sau cel mai in varsta alpinist, etc. Din anul 1975, Everestul a fost urcat de circa 1.400 de persoane, cu varste cuprinse intre 15 si 77 de ani, dintre care 75 de femei. Un numar record de 89 de alpinisti au atins varful intr-o singura zi: 23 mai 2001. Pana in prezent, Everestul a curmat vietile a peste 180 de oameni.

Everest – visul suprem, devenise pentru multi realitate si Himalaya nu mai era o totala necunoscuta.

Anul 2003, aduce in Everest, PRIMA EXPEDITIE INTEGRAL ROMANEASCA, un vis al alpinismului romanesc din toate timpurile. Anul 2003 n-a fost ales intamplator, se sarbatorea Jubileul de Aur al Everestului, moment la care au fost invitati toti cei care in decursul celor 50 de ani scursi de la prima escaladare au pus piciorul acolo, pe cel mai inalt varf.

Echipa Romaniei a fost alcatuita din 14 temerari, dintre care 6 alpinisti, pentru asaltul final asupra varfului. Acestia au fost selectati din circa 100 de potentiali candidati din toata tara, dupa o serie de criterii de selectie: experienta la altitudine (fiecare sa fi urcat la peste 7.000 m), pregatirea fizica si psihica, personalitatea puternica, caracterul integru, starea generala de sanatate, etc. Cei 6 au fost: Lucian Bogdan si subsemnatul, Teodor Tulpan – Sibiu, Gh. Dijmarescu – SUA, Marius Gane – Pitesti, Cornel Galescu – Caransebes si Mihai Sima – Predeal. Performantele celor mentionati (ascensiuni dificile in Himalaya, Pamir, Caucaz, Tien Shan si Carpatii Romaniei) justificau selectia facuta si ...... faptul ca, aceasta era cea mai bine pregatita si mai omogena echipa a momentului. Cei 14 efectuasera mai multe expeditii impreuna, ocazii in care au avut timpul necesar sa se cunoasca si sa convietuiasca in conditii extreme.

Liderul expeditiei, David Neacsu din Bucuresti, a fost cel care prin diverse cai, mai mult sau mai putin oficiale si-a atins "Everestul" lui: a reusit performanta de-a aduna fondurile necesare unei astfel de expeditii, circa 400.000 USD, proveniti in cea mai are parte de la Guvernul Romaniei, din Fondul destinat promovarii imaginii Rominiei in lume, dar si de la sponsori privati.

De remarcat ca Gh. Dijmarescu, actualmente stabilit in SUA, a reusit incredibila performanta de-a escalada de 4 ori Everestul, chiar si fara oxigen suplimentar, in 2001. In aceasta expeditie a participat si sotia acestuia, Lhakpa Sherpa, singura femeie din lume avand in palmares doua ascensiuni pe versant, precum si sora acesteia, Doni Sherpa, in virsta de nici 16 ani.

Plecarea echipei spre Everest a fost planificata a avea loc pe 27 aprilie 2003, dar inainte de asta, echipa a participat la o etapa de pregatire in Anzii Cordilieri pe varful Aconcagua – 6.962 m din Argentina, cel mai inalt varf din America de Sud. Scopul acestei etape a fost ca membrii echipei sa se cunoasca mai bine si sa testeze noile echipamente, intrucat un echipament de Himalaya, pe langa faptul ca este foarte scump este si deosebit de celelalte echipamente. Fiecare element al echipamentului are mai multe intrebuintari si toti membrii echipei trebuie sa stie sa foloseasca absolut orice, indiferent de conditii, vanturi puternice, temperaturi foarte scazute, -50 grade C. In plus, in Everest urma sa se foloseasca si oxigen suplimentar, pentru a micsora cat mai mult riscul de-a face edem pulmonar sau cerebral.

Toti membrii expeditiei au reusit escaladarea varfului Aconcagua, in plus, eu personal am reusit un zbor cu parapanta de la 5.400 m, circa 40 minute, in premiera romaneasca.

Pentru noi, cei 14 alpinisti, faptul ca timp de aproape trei luni urma sa infruntam capriciile vremii si ale muntelui, precum si izolarea de familie si de prieteni reprezenta o grea incercare. Tuturor membrilor echipei li s-au facut analize si teste medicale complete pentru ca doctorul expeditiei sa poata tine o evidenta a modificarilor ce puteau sa apara pe parcursul expeditiei. Pe langa echipamentul special de munte, medicamente, alimente speciale pentru altitudine, fiecare din cei 14 a luat cate ceva care sa-i aduca aminte de casa sau de familie. Legatura cu cei din tara se tinea cu ajutorul unui telefon prin satelit, foarte obisnuit de altfel la alte echipe. Bugetul destul de redus, nu a permis achizitionarea foarte multor echipamente electronice necesare pentru circulatia informatiilor. Datele meteo, spre exemplu erau luate de la o echipa elvetiana care era renumita pentru acuratetea informatiilor.

Cu aproape 7 tone de bagaj, in 27 aprilie 2003, echipa romaneasca a plecat spre Kathmandu, Nepal. Fiecare din cei 14 stia ca avea de dus la indeplinire o misiune, un vis al multor alpinisti romani: acela de a fi pe cel mai inalt varf al planetei! Eram constienti de riscurile pe care le aveam de intampinat, povestirile celorlalte expeditii erau impresionante: furtuni de peste 200 km pe ora, temperaturi sub 50 grade C, etc.

Important era sa constituim o echipa unita, sa ne ajutam unul pe celalalt, odata ce succesul urma sa fie al intregii echipe. Dupa un zbor de 13 ore, echipa a fost intampinata la aeroportul din Katmandu cu traditionalele ghirlande de bun venit, apoi am fost transportati la hotel pentru odihna. Dimineata urma sa aiba loc intalnirea cu serpasii, acei oameni extraordinari fara de care nimic nu ar fi fost posibil in Himalaya. Ei sunt cei care duc poverile uriase, monteaza corturile si corzile care duc alpinistii spre varf. O parte dintre serpasi aveau niste performante extraordinare, 7-8 urcari pe Everest si pe alte varfuri de renume in Himalaya, plus o adaptare uimitoare la conditiile vitrege de acolo.

Inainte de plecarea spre tabara de baza situata la o altitudine de 5.200 m, am achitat toate taxele aferente, pentru drumuri si pentru intrarea in Parcul Himalaya. Apoi toata echipa a fost la cea mai mare manastire din Kathmandu pentru a primi binecuvantarea calugarilor budisti, un pelerinaj benevol dar traditional, prin care trece absolut orice echipa inainte de-a intra in munte.

Drumul spre Everest, circa 150 km, a fost construit de peste 1.500.000 de chinezi pentru a usura cat mai mult accesul spre inima muntelui si a costat multe vieti, aflandu-se intr-o zona foarte periculoasa, traversand zone abrupte din Tibet. Acest drum a durat o saptamana, intrucat echipa trebuia sa se acomodeze cu altitudinea treptat, etapele de aclimatizare fiind deosebit de importante, organismul omenesc reactionand rapid la orice incercare de fortare a sa.

O alta problema era pericolul pneumoniei atipice, proaspat izbucnita in China. La toate punctele de control eram verificati strict de medici pentru a nu fi purtatori ai virusului. De altfel, doi soferi au fost rapusi de boala. In ultimul orasel, Tingri – 4.200 m, echipa a fost intampinata de vanturi foarte puternice, mult praf si de vederea Everestului, in toata splendoarea lui.

La sosirea in tabara, toti am fost incercati de simptomele altitudinii: dureri de cap, greturi, varsaturi, timp in care trebuia sa montam corturile de dormit, bucataria, tot ceea ce era necesar pentru instalarea taberei la 5.200 m. Acum au aparut in peisaj si yacii, acele animale de povara specifice Tibetului, care transportau fiecare circa 40 kg.

Seara deja frigul incepea sa se simta mai tare, apa ingheta odata cu apusul soarelui. Ba chiar si o ninsoare usoara a inceput sa cada peste corturi. Dupa 5 zile de repaus, am pornit incet, fiecare cu cate 30 kg de echipament in spate, spre tabara situata la 6.400 m, o alta etapa din lungul drum spre varf. Nici aici n-a fost prea placut din cauza altitudinii si a frigului, dar asta facea parte din "placerea" urcusului. Consolarea era soarele de peste zi care ne mai sustinea moralul.

La intervale scurte de timp, alte echipe urcau sau coborau cu acelasi obiectiv, cucerirea varfului Everest. Caravanele de yaci duceau tone de bagaje spre tabara superioara, de unde oamenii echipau mai departe taberele de altitudine. Serpasii coborau arsi de soare si obositi dupa zile in care munceau din greu la echiparea traseului foarte periculos, plin de crevase si avalanse zgomotoase, care au si curmat vietile unor alpinisti straini. Furtuna de la inceputul lunii mai, cu rafale de vant de 300 km pe ora a facut alte victime, scazand elanul celorlalti temerari.

Tabara noastra de la 7.000 m a fost spulberata de furtuna si tot echipamentul nostru a disparut in neant.

In ceea ce ma priveste, la 9 mai 2003 am reusit performanta de a zbura cu parapanta de la 7.000 m timp de 30 minute, stabilind un nou record mondial neomologat de durata, fiind primul si singurul roman care a zburat in Himalaya. Vantul puternic si gerul teribil puneau mari probleme tuturor echipelor, unele renuntand chiar la ascensiune si plecand spre casa. Au fost si alpinisti carora li s-au amputat degete la maini si picioare, din cauza degeraturilor grave. Doctorul roman se ingrijea ca echipa sa aiba nici un fel de lipsuri in alimentatie, fiind un lucru extrem de important ca alimentele consumate sa fie usor digerabile si un consum mare de lichide. Din cauza aerului rarefiat, la aceasta altitudine oxigenul se ingroasa, netransportand suficient sange la extremitatile corpului, care sunt cele mai expuse.

Pe data de 19 mai s-a anuntat fereastra de vreme buna, acea perioada in care alpinistii pot porni catre varf pe timp favorabil; asta bineinteles dupa ce sunt foarte bine aclimatizati. Odata porniti inspre varf, nu mai este cale de intoarcere timp de 4 – 5 zile, cand se coboara definitiv. Vremea insa s-a inrautatit brusc, plecarea fiind amanata.

In tot acest timp, am reusit sa echipam taberele superioare cu corturi, alimente, corzi, aceasta insemnand peste 50 de drumuri si multe zile de munca in conditii extreme.

O noua veste de vreme buna vine pentru 21 mai. De data asta am pornit fara probleme. Drumul printre crevase si pe panta de 70 – 80 grade n-a fost lipsit de peripetii, la un moment dat unul dintre membrii expeditiei a cazut intr-o crevasa care n-a tinut la trecerea peste ea. Din fericire, datorita faptului ca eram legati in coarda unul de celalalt, nu s-a intamplat nimic grav si am putut continua drumul mai departe .

Dupa o noapte de nesomn la 7.000 m timp in care am topit zapada pentru obtinerea apei atat de necesare supravietuirii, am pornit spre tabara urmatoare de la 7.800 m. Acesta era un loc foarte ingust pe o panta inclinata, unde a fost nevoie de mari eforturi pentru sapat si cladit platforme si montat corturile. Vantul era tot mai puternic, norii de furtuna apareau la orizont si vremea buna anuntata se dovedea a fi un prognostic fals. Se punea problema intoarcerii si renuntarii la varf, cum au facut de altfel si alte echipe. Dar votul tuturora a fost de a continua, stiut fiind ca nu era decat aceasta unica sansa. Intoarcerea ar fi echivalat cu esecul tuturor pregatirilor, dar pe de alta parte, viata noastra era mai importanta, succesul expeditiei insemnand ca intreaga echipa sa se intoarca teafara acasa.

Iata ca echipa a ajuns si in ultima tabara situata la 8.300 m, unde pe platforme sapate in stanca si gheata erau zeci de corturi cu alpinisti care asteptau asaltul varfului. Aici s-a folosit la odihna oxigenul suplimentar, foarte important pentru a putea avea o respiratie normala, aici fiind doar 30 % din oxigenul de la nivelul marii.

In 21 mai 2003 la ora 23.30 am pornit singur spre varf cu un tub de oxigen, urmand ca serpasii sa vina cu celelalte 3 tuburi pentru schimb. Ceata deasa si viscolul a pus ceva probleme de orientare, asta pana la intrarea pe coarda fixa, instalata de serpasi. Erau mai bine de 200 de alpinisti, care formau o coloana imensa, semanand cu un sarpe cu multe luminite, format de lanternele celor care urcau.

Primul obstacol, First Step, de la 8.500 m, a fost depasit nu fara greutate. Second Step, cel mai renumit si mai greu pasaj din Everest situat la 8.620 m, a pus probleme tuturor. De mare ajutor erau corzile de la celelalte echipe. In acelasi timp, cele foarte vechi nu rezistau si se rupeau, in fiecare an producandu-se accidente mortale. In 1960, alpinistii chinezi au platit cu degetele de la maini si picioare escaladarea celor 40 m de stanca. In prezent este instalata o scara de aluminiu, care usureaza mult ascensiunea.

Mersul pe creasta lunga de doi km, vantul puternic si temperatura de –40 grade C, incetineau foarte mult ascensiunea alpinistului solitar, mai mult, vederea corpurilor inghetate ale unor alpinisti decedati cu mult timp in urma si ramase pe traseu, puneau serioase probleme psihice. Restul echipei romane nu se vedea deloc. Norii se adunau incet dar sigur, prevestind o furtuna puternica. In schimb, peisajul era extraordinar Himalaya se vedea in toata maretia si grandoarea ei. Soarele aparea incet la orizont si varful se vedea tot mai aproape. Cu fiecare pas facut eram mai aproape de visul vietii mele. Stiam foarte bine ce insemna aceasta sansa unica. Prin mine se putea indeplini si visul altor oameni care ma investisera cu increderea lor. Lipsa oxigenului isi spunea cuvantul, auzeam voci, masini, fluieraturi, important era sa nu cedez psihic tocmai acum. Amintirea celor ce in urma cu 50 de ani au reusit pentru prima data cu echipamentul lor greoi, ma stimula sa continui. Degetele de mult nu le mai simteam, oxigenul era insuficient, dar nu stiam decat ca aveam o misiune de dus la capat. Steagul Romaniei din rucsac putea flutura pentru prima data pe Everest!

22 mai 2003, ora 8.10: iata ca nu era nimic mai departe; nici inainte, nici inapoi! Acesta era varful Everest, un platou ingust, doar gheata, unde incap doar 10 insi. Grosimea lui era de 13 metri, era plin de steaguri, butelii de oxigen si alte amintiri lasate acolo de cei dinainte. Aici, cu ultimele puteri am schimbat butelia de oxigen, cu ultima gasita plina pe sfert. Pozele de varf, care sunt dovada incontestabila a atingerii varfului si imbratisarea cu alpinistii coreeni, au fost momentele de bucurie care nu se pot descrie in cuvinte. A fost foarte greu, dar acum urma intr-adevar greul: coborarea. Era cunoscut ca la coborare, din cauza euforiei, neatentie si oboselii se intamplau cele mai multe accidente. In plus, ceilalti membri ai echipei n-au aparut. Gandul ca s-a intamplat ceva grav, dadea serios de gandit. Atunci, succesul n-ar fi avut nici o valoare!

Doua ore sub varf si iata ca apare echipa. Ascensiunea mea reusita, i-a facut pe ceilalti increzatori si in succesul lor. Patru ore mai tarziu, Lucian Bogdan si Marius Gane s-au fotografiat pe varf. A doua zi eram cu totii in tabara de la 6.400 m, bucurosi de victorie. Ajunsi in tabara de baza, am fost intampinati de ceilalti coechipieri cu un tort si lacrimi de bucurie. Noua zile mai tarziu, Gh. Dijmarescu a reusit sa ajunga pentru a cincea oara consecutiv pe varf. Romania devenea una din putinele natiuni care a avut alpinisti pe varf. La fel ca in 1953, regina Angliei a felicitat echipa Romaniei pentru aceasta performanta. Din 1.500 de alpinisti din intreaga lume, doar 80 au ajuns sus, dintre care 4 romani.

Drumul inapoi spre Kathmandu a fost mai scurt si toti vroiau sa poata sa se intoarca inapoi la civilizatie, la verdeata, rauri, fructe proaspete, de care am fost lipsiti timp de doua luni. Pe 29 mai 2003 am participat la festivitatea desfasurata la Palatul Regal, unde au fost invitati toti care-au urcat Everestul in decursul ultimilor 50 de ani.

La sosirea in tara am fost intampinati de rude, prieteni, reprezentanti ai diverselor institutii, cu care am impartit bucuria succesului. Bilantul performantelor obtinute in timpul Primei Expeditii Romanesti in Everest a fost semnificativ: Teodor Tulpan – primul roman pe Everest la varsta de 32 de ani si recordul de durata la zborul cu parapanta in Everest; Doni Sherpa – cea mai tanara persoana din lume pe varf; Lhakpa Sherpa – singura femeie din lume cu trei ascensiuni pe varf; Doni, Lhakpa si Gelu Sherpa – trei membri ai aceleiasi familii pe varf; Gica Dijmarescu – de cinci ori consecutiv pe varf.

S-a dovedit fara doar si poate, ca munca in echipa si ambitia fac ca orice sa fie posibil. Aceste performante sunt cu atat mai semnificative daca se tine cont de faptul ca alpinistii romani nu aveau foarte multa experienta in Himalaya. Probabil acesta era doar inceputul unei noi ere pentru alpinismul din Romania.

Abstract

Everest – under extreme conditions

Motto: "It was an enormous white fang…from the jaw of the world. I saw Mount Everest." George Mallory

Everest – the most powerful attraction for hundreds and thousands of mountain climbers. The notable feat of climbing over the highest point of the planet, the Everest - 8.848 m, can not match anything else in sports. Placed at the boundary between Nepal and China, in the Himalaya mountain, the Everest was a reason for "performance" even before being discovered. Situated in an unknown and unsecured region, the access was difficult enough on political but also natural grounds. In 1852, the Englishmen considered it the highest peak in the world. Since 1900 it has become a reason for dispute between the Chinese and the Englishmen as the colonizers of Nepal. For each of them, finding an access way towards Peak XV, as it was first called, represented the pride of winning a battle against the nature. A victory was a good mean to become famous all over the world and to mark a great achievement for your people. The present name of the mountain is a sign of appreciation for the late topographer of India, Sir George Everest.

There are two access ways to the Everest, one through Nepal and one through Tibet. The second is a better choice because the route to the foot of the peak seems to be easier somewhere at height 6.500 m. The truth is that finding it and making a map of it took a long time. The locals did not dare to profane the mountain. Their belief in the gods of the mountain was stronger than their greed of gain. In 1924, after long preparations, a big English expedition through Tibet took place. Two of the English alpinists, Mallory and Irvine, had been seen for the last time near by the peak. It is still a mystery if they reached the top. They never came back, being lost in a very strong snowstorm. In 1953 took place another English expedition for the Everest, but from the South, through Nepal. It was a great display of force, with numberless porters and Sherpas. On the 29th of May 1953 the New-Zealander Edmund Hillary and Sherpa Tenzing Norgay became the first to reach the top of the Everest, close to the gods, at 8.848 m.