PERFORMANTA SPORTIVA DINCOLO DE YAKOVLEV SI CSIKSZENTMIHALY

Denisa TALABAN, Simona CATANOIU Institutul National de Cercetare pentru Sport

Cuvinte cheie: performanta sportiva, supracompensare, stare de flow, competitie, comportament innascut

Keywords: sport performance, supercompensation, flow state, sport competition, inner behavior

Rezumat

Articolul prezinta cateva argumente biologice pro si contra teoriei supracompensarii si teoriei starii de flow, in scopul atragerii atentiei asupra complexitatii fenomenului performantei sportive omologate in competitii. Imbunatatirea rezultatelor sportive necesita atat intelegerea reactiei la stimulii fizici de antrenament cat si intelegerea raspunsului la stimulii situationali din concurs. Perspectiva biologica a lui Yakovlev nu poate explica aspectul impredictibil al rezultatelor inregistrate in concurs, in timp ce perspectiva comportamentala a lui Csikszentmihalyi nu poate acoperi acele performante bune inregistrate in conditiile unui anume dezechilibru intre aptitudinile performerului si provocarile, mai mari, ale competitiei. Autorii sugereaza ca in cursul acesteia, prestatia sportivului este eficientizata atat prin cai metabolice primitive din punct de vedere filogenetic cat si prin scheme comportamentale innascute.

Introducere

Articolul de fata isi propune sa prezinte unele procese biologice care pot servi drept argumente pro si contra unor teorii cu privire la performanta sportiva definita ca rezultat sportiv deosebit, inregistrat si omologat in cadrul unei competitii. Trebuie subliniat ca, daca modelul teoretic reprezinta o forma de analiza care aproximeaza descrierea unui proces sau sistem, a carui valoare consta in gradul de adecvare la scopul (explicativ, predictiv, de cuantificare etc.) pentru care a fost creat, teoria - de asemenea, o constructie abstracta bazata pe un set de presupuneri - reprezinta o forma de sinteza a carei valoare este data de noutatea pe care o aduce si de numarul mare de fenomene pe care le acopera, definite printr-un numar cat mai mic de concepte si axiome. (5).

Teoriile la care ne referim explica modul in care omul isi poate imbunatatii performantele fizice, avand, de asemenea, in comun faptul ca din cauza unor restrictii metodologice usor de inteles mecanismele intime care le deservesc nu au putut fi demonstrate experimental, solutia validarii fiind limitata la practica sportiva. Nu in ultimul rand, autorii lor sunt originali din spatii culturale vecine cu spatiul romanesc. Ele se deosebesc insa radical prin natura proceselor la care se refera, implicit prin principiile pe care aplica, fiecare, in explicarea capacitatii omului de a-si depasi, prin sport, limitele fizice obisnuite.

Astfel, prima teorie, denumita teoria supracompensarii, abordeaza fenomenul din perspectiva biologiei, utilizand principiul continuitatii, conform caruia, optimizarea calitatilor fizice rezulta in urma unui proces gradual de adaptare a organismului la stimuli aplicati de-a lungul unei perioade de antrenament. Cea de-a doua, denumita teoria starii de flow, priveste fenomenul din unghiul psihologiei, aplicand principiul discontinuitatii, al saltului de performanta, realizabil in conditiile unor stimuli specifici competitiei sportive.

Teoria supracompensarii

Teoria supracompensarii, datand din perioada 1949-1959, poate fi considerata un caz particular al teoriei sindromului general de adaptare. Remarcabil este faptul ca autorul, rusul Nikolai N. Yakovlev (1911-1992), a formulat-o in plina epoca de izolare de comunitatea internationala si de punere la index a teoriei stresului, considerata reactionara; pe scurt, inainte ca lucrarile lui Hans Seyle sa fi fost traduse in fosta URSS. (14). Pe de alta parte, trebuie subliniat ca Yakovlev, actualmente recunoscut drept unul din parintii biochimiei sportului, provenea dintr-o redutabila scoala de fiziologie integrativa si chimie fiziologica (biochimie), cu preocupari si rezultate notorii in domeniul proceselor adaptative.

Arhicunoscuta deoarece sta la baza aproape tuturor metodologiile de pregatire sportiva, teoria lui Yakovlev opereaza cu concepte diferite precum: antrenabilitate, stres muscular, homeostazie, stare stationara etc. In esenta, aceasta postuleaza ca functiile organismului, dezechilibrate sub actiunea stresului muscular reprezentat de intensitatea si/sau durata exercitiului fizic, trec, ulterior, in stare de reechilibrare temporara care le situeaza la un nivel superior celui anterior. Mecanismul, denumit supracompensare, initiat in etapa de refacere (compensare), se produce numai daca valoarea stresorilor din efort este suficient de mare pentru a determina perturbarea homeostaziei mediilor interne, celulare si plasmatice (decompensare). (Fig. 1). (2). Antrenabilitatea se datoreaza capacitatii de adaptare gradualizata, prin supracompensare functionala, manifestata prin imbunatatirea treptata a calitatilor motrice precum rezistenta, forta etc.

Yakovlev demonstreaza ca adaptarile cronice induse de stresul muscular difera in functie de proprietatile stimulilor reprezentati de exercitiile metodic practicate, respectiv de caracterul continuu sau discontinuu si/sau de natura predominant aeroba sau anaeroba a acestora; de asemenea, raspunsul acut al organismului supus efortului fizic difera de raspunsul cronic, ambele avand caracter specific, nicidecum general, asa cum afirmase initial Seyle despre raspunsul la stres. Autorul si-a formulat teoria pe baza unor cercetari experimentale care indicau cresterea depozitelor musculare si hepatice de glicogen, in faza de repaus, respectiv de refacere dupa un exercitiu fizic epuizant. (15).

Studiile comparative intre antrenati si neantrenati au evidentiat ulterior nenumarate manifestari supracompensatorii de tip biochimic, interesand depozitele de substante energetice din muschi, comportamentul ATP si ATD, al mineralelor, pigmentilor respiratori, echipamentului enzimatic, proteinelor structurale etc. Dupa cum au fost descrise si numeroase modificari determinate de exercitiul fizic la nivelul mediului sanguin, unele (cresterea lactatemiei si glicemiei) cu valoare de markeri in controlul starii de antrenament a sportivilor.

Caracterul supracompensator al deplasarii limitelor de variatie a unor parametri sanguini la antrenati fata de neantrenati poate fi observat in Figura. nr. 2, unde, in diagrama de echilibru acidobazic este prezentat intervalul de normalitate al pH-ului si presiunii partiale de bioxid de carbon (pCO₂) al unui esantion de 73 sportive de inalta performanta cu 4-10 ani de pregatire, comparativ cu acelasi interval de valori in populatia normala.

Astfel, in repaus, tabloul raspunsului cronic ale sportivilor investigati in perioada precompetitionala se caracterizeaza prin diminuarea pCO₂ de la 35-45 mmHg, cat reprezinta valorile fiziologice ale neantrenatilor, la 32-40 mmHg, ca si prin ingustarea intervalului pentru pH, de la 7,35-7,45 (normal) la 7,39-7,45 (antrenati). (13).

Interesant este ca efectul supracompensator al stresului constituit de exercitiul fizic nu numai ca poate fi evidentiat incepand cu energetica musculara si incheind cu unele functii psihice, dar ca acesta conduce chiar pana la aparitia in organism a unor manifestari cu rol de limitare a stresului, spre exemplu, stimularea activitatii echipamentului antioxidant si, probabil, echipamentului opioizilor endogeni, contracarand astfel anumite consecinte negative ale practicarii efortului intens, respectiv, „recompensand" performerul cu stari psihice pozitive care il ajuta sa faca fata mai usor solicitarilor din antrenament sau competitie. Totusi, dupa alti autori, teoriile biochimice recente (in special cele bazate pe efectele neurohormonilor peptidici), legate de beneficiile efortului muscular asupra starii dispozitionale, nu pot fi luate in considerare, fenomene ca runner's high datorandu-se mai degraba unor procese cognitive (11).

In pofida multitudinii dovezilor in favoarera manifestarilor supracompensatorii evidentiate la organismul antrenat, testabilitatea teoriei poate fi pusa in discutie de unele date ale experientei. Mai intai, supracompensarea nu poate fi aplicata in intelegerea sindromului de supraantrenament, in cadrul caruia cresterea progresiva a stimulilor fizici continua sa produca perturbari ale homeostaziei, dar acestea nu mai sunt urmate de cresteri ale performantei, ci, din contra, de regres temporar sau definitiv; din acelasi motiv, afectarea integrala a functiilor organismului, specifica sindromului de supraantrenament, nu poate fi confirmata prin examen biochimic. De asemenea, acest sistem teoretic strict determinist nu poate explica convenabil recordul sportiv, respectiv nu poate explica de ce performanta maxima a sportivului bine antrenat este atat de putin predictibila, si, de ce o data atinsa, este atat de greu reproductibila. Ceea ce atesta complexitatea conditiilor care trebuiesc satisfacute pentru obtinerea marii performante sportive.

Teoria starii de flow

Teoria starii de flow, aplicabila oricarei activitati vocationale sau ocupationale, abordeaza capacitatea de performanta din perspectiva comportamentului. De asta data, constructia explicativa este orientata catre interactiunea dintre subiect si factorii externi din mediul socio-cultural, iar noutatea consta in rolul atribuit contextului. Nu este vorba de importanta contextului imediat, ci de semnificatia unor variabile situationale care controleaza implicarea subiectului. Pe scurt, cheia performantei (a creativitatii, in general) se afla la nivelul motivatiei interioare care poate fi maximizata prin modul in care sportivul interpreteaza anumiti stimuli situationali. Conceptul de „flow" a fost dezvoltat in anul 1975 de catre Mihaly Csikszentmihalyi, psiholog de origine maghiara, emigrat in SUA dupa evenimentele sangeroase din 1956. Conform definitiei sale, starea de flow desemneaza „experienta holistica traita atunci cand oamenii actioneaza cu implicare totala, astfel incat nimic altceva nu mai conteaza pentru ei " (4); cadrul conceptual de baza apartine psihologiei, interesand in mod special anxietatea, motivatia, atentia, aptitudinile, biofeedback-ul etc.

In sfera activitatilor corporale, caracteristicile acestei stari optimale generatoare de motivatie pentru multi practicanti, au fost abia recent studiate, in fruntea cercetarilor situandu-se lucrarile psiholoagei australiene Susan Jackson, intreprinse pe spotivi de elita. In domeniul strict al sportului de performanta, trairea uneia asemenea stari psihice se traduce printr-o senzatie de placere deosebita (desfatare), prin sentimentul unei experiente de varf si al varfului de forma sportiva. Trebuie subliniat ca starea de flow difera de ultimele doua, experienta de varf propriu-zisa fiind caracterizata prin intensitatea foarte mare care aici poate sa lipseasca, iar varful propriu-zis de forma prin faptul ca denota incadrarea intr-un anume standard de performanta, nicidecum o stare psihica.

Conform teoriei lui Csikszentmihalyi, ceea ce primeaza in atingerea si mentinerea starii de flow in concurs este echilibrul dintre aptitudinile subiectului si provocarile starnite de competitia cu ceilalti performeri. Asa cum se poate observa in Fig. nr. 3, avansarea in zona de flow, indispensabila cresterii motivatiei interioare si obtinerii unor rezultate deosebite, presupune ca sportivul sa aiba aptitudini bine dezvoltate (A2→A4) prin antrenament, dublate de un grad corespunzator de anxietate cognitiva (A1→A3→A4), provocata de semnificatia pe care o atribuie anumitor stimuli situationali reprezentati de comportamentul adversarilor, coechipierilor, arbitrilor, oficialilor etc. (6).

In demersul de conceptualizare a fenomenului marii performante cu ajutorul unei „stari psihice optimale, de completa absorbire in sarcina respectiva" (6), pentru a o putea intelege si aplica in optimizarea performantei sportive, autorii au identificat si alte componentecaracteristice: fuziune intre actiune si constiinta (spontaneitate, usurinta – sentimentul ca totul merge de la sine), claritate a obiectivelor (absenta reflectiei), claritate a feedback-ului (absenta ambiguitatii), concentrare a atentiei pe activitatea in curs de desfasurare, control paradoxal (sentimentul de perfect control asupra situatiei, in ciuda faptului ca subiectul nu incearca sa o controleze – ceea ce duce la pierdere a nesigurantei de sine), pierderea constiintei de sine (sportivul este una cu actiunea), distorsiune in perceptiea timpului (dezorientare sau pierdere a notiunii de timp), si, drept consecinta, o traire autotelica, automotivata. (7). Datele raportate de S. Jackson pe un lot de 28 sportivi de elita mondiala si olimpica (atleti, canotori, ciclisti, inotatori, triatlonisti, jucatori de rugbi si de hochei de camp), care au fost intervievati asupra trairilor din concurs sau din antrenament, indica faptul ca elementele enumerate au relevanta mare. Astfel, 97% dintre raspunsurile campionilor au confirmat cel putin unul din atributele starii de flow, procentajul acestora fiind urmatorul: sentimentul ca totul curge de la sine, fara nici o dificultate (86%), concentrarea asupra sarcinii (82%), controlul paradoxal (82%), trairea autotelica (74%), pierderea constiintei de sine (32%), distorsionarea dimensiunii temporale a evenimentelor (tahipsihie sau bradipsihie) (29%); in plus, 29% din raspunsurile date mentioneaza si alte stari (29%) (extracorporalizarea, modificarea perceptiei asupra dimensiunii obiectelor etc.). Trebuie remarcat ca, cel putin in lotul respectiv de campioni, atributul considerat principal de catre Csikszentmihalyi, i. e. echilibrul dintre aptitudini si sarcini, nu a intrunit scorul scontat, fiind confirmat in procent de doar 36%. (7).

Experienta flow, semnalata atat la femei cat si la barbati de diferite niveluri de pregatire si performanta, este o stare psihica despre care sportivii relateaza ca nu o pot induce voluntar. Credem ca acest fenomen caruia unii psihologi ii atribuie functie de recompensa pentru ducerea la bun sfarsit a travaliului maximal (12), si in legatura cu care exista indicatii certe ca faciliteza performanta permitand investirea intregii energii psihice in atingerea obiectivului sportiv, poate fi considerat ca avand, mai de graba, semnificatie adaptativa, reprezentand un ultim grad de supracompensare a stresului psihic, la care poate ajunge sportivul gratie interactiunii cu stimuli din mediul socio-cultural.

Astfel, procesul de obtinere a performantei sportive apare ca fiind deosebit de complex, iar perspectiva asupra interactiunilor care il guverneaza se deplaseaza inspre zona transdisciplinaritatii si a haosului determinist (9). Efectul fluturelui este aplicabil, de asemenea, marii performante; pe deplin, il putem parafraza, spunand ca batai de aripa a unui fluture in zbor deasupra unui stadion poate produce modificari uluitoare pe tabela de marcaj. Pentru a nu cita decat cazuri din cele mai clasice, este ceea ce s-a petrecut cu Jesse Owens in 1936, la JO de la Berlin, sau cu Roger Bannister in 1954, la concursul dintre Clubul Sportiv Oxford si Asociatia Sportivilor Amatori.

Teoria lui Csikszentmihalyi, aplicabila pentru performerii cu aptitudini pe masura provocarilor, este falsificabila de suficiente date referitoare la obtinerea unor rezultate neasteptat de bune de catre sportivi insuficient pregatiti in raport cu adversarii lor din concurs (sau care ii percep pe acestia ca invincibili), indeosebi in sporturi de contact si in sporturi de echipa. In astfel de situatii, balanta dintre aptitudini si provocari este puternic dezechilibrata, sportivul in cauza traind o stare intensa de frica, de teama care, departe de a fi paralizanta, determina o reactie acuta, nespecifica de alarma si un comportament de tipul "fight or flight" (lupta sau fuga) (W. Canon), exprimat prin dezvoltarea unei forte musculare iesite din comun. Alte manifestari, o parte din ele comune cu cele descrise in starea de flow, sunt: cresterea vitezei, suprimarea sensibilitatii la durere, controlul paradoxal, tahipsihia, vederea in tunel (ingustarea si focalizarea campului vizual), auzul in tunel, amaurosis fugax (negru in fata ochilor), precognitia, transcorporalizarea etc.(3).

Desi prea putin studiate, mecanismele energetice implicate in reactia "fight or flight" la sportivi, (raspuns adesea stimulat de catre antrenorii cu experienta) sunt, calitativ, aceleasi care deservesc orice exercitiu fizic de intensitate maximala: cresterea concentratiei de epinefrina pana la o valoare de 4,6-10 ori mai mare (detectabila dupa 30 sec de la inceperea efortului), urmata de intensificarea glicolizei (10), ca si cresterea testosteronului – acestea asigurand sporirea capacitatii energetice, si, deopotriva, manifestarea unui comportament agresiv. Caile metabolice sunt cele primitive din punct de vedere filogenetic, respectiv cele extramitocondriale, rapide, caracterizate de putere energetica mare (fosfagenoliza, glicoliza anaeroba).

Dupa parerea noastra, la sportivi, manifestari neuropsihice de tipul "fight or flight" - in mod normal inadecvate intr-un mediu in care amenintarea nu este prezenta in mod real -, nu pot fi explicate decat prin exagerarea dimensiunii agonistice a contextului competitional. Existenta lor sugereaza ca anumiti stimuli, probabil expresii faciale, posturi corporale etc., apartinand unor sisteme de comunicare nonverbala (8), ori anumiti factori situationali pot dobandi, in mod impredictibil, rol de declansatori ai unor scheme comportamentale innascute, capabile sa elibereze si focalizeze mari cantitati de energie psihica, si, probabil, sa maximizeze intreg randamentul energetic. Mai bine spus, in efortul competitional (maximal prin definitie), organismul antrenat functioneaza prin accesarea unor programe ancestrale, conservate in procesul de evolutie a speciei, posibil pentru avantaje conferite individului aflat in situatii de pericol.

In concluzie, sportivul isi obtine performantele prin intermediul a doua procese principale care interactioneaza in proportii si ponderi diferite: 1. adaptarea functionala a organismului la stresul fizic, optimizata in cadrul antrenamentului; 2. adaptarea situationala a comportamentului la stresul psihic, optimizata prin starea de flow si abilitati cognitive ancestrale, accesibile in cadrul competitiei. Modelele teoretice si aplicative ale performantei sportive asteapta sa fie descoperite in toata complexitatea lor, iar pentru aceasta este indispensabila abordarea inter si transdisciplinara.

Abstract

The paper focuses on pro and con biological arguments of supracompensation theory and flow state theory in order to emphasise the complexity of sport performance confirmed through competition. The improvement of sport results needs both an understanding of response to physical stimuli of training and an understanding of response to situational stimuli of contest. Yakovlev biological perspective can not explain the serendipity of sports best results whereas Csikszentmihalyi behavioral perspective can not cover those sport performances obtained through an unbalance between skills and some bigger challenges of competition. The authors suggest that athlete's performance becomes more efficient when using ancient energetic pathways as well as inner behavior patterns.

Bibliografie

BISCHOF, N., A trage concluzii de la animal la om. In: Ce putem afla despre om de la gaste?100 de ani de la nasterea lui Konrad Lorenz. (coord. Strungaru C., Schubert R.), Iasi, Ed. Polirom, 2005, p. 125-147.

BOMPA, T. O, Teoria si metodologia antrenamentului sportiv. Periodizarea., Bucuresti, Ed. Ex Ponto, 2002, p. 13.

CASEY, P., Physio-Psychological Effects of Violent Encounters, New Orleans, Massad, 2003.

CSIKSZENTMIHALYI, M., Flow: The Psychology of Optimal Experience. New York: Harper & ROW, 1990.

EPURAN, M., Metodologia cercetarii activitatilor corporale. Exercitii fizice. Sport. Fitness, Bucuresti, Ed. Fest, 2005, p. 20-23.

JACKSON, S. A., CSIKSZENTMIHALYI, M., Flow in Sports., Jönköping, Brain Books, 2000.

JACKSON, S. A., Toward a Conceptual Understanding of the Flow Experience in Elite Athletes. In: Research Quarterly for Exercise and Sport by American Alliance for Health, Physical Education, Recreation and Dance, 67, 1, 1996, p. 76-90.

JAMIESON, D., BEKOFF, M., On Aims and Methods of Cognitive Ethology. In: Bekoff & Jamieson (Eds.). Readings in Animal Cognition, Pittsburg, MIT, 1996, p. 65-78.

MACK, M. G, HUDDLESTON, S., DUTLER, K. E., and MINTAH J. K., Chaos Theory: A New Science for Sport Behavior? In: Athletic Insight. The Online Journal of Sport Psychology, 2000.

MACDONALD, I. A., WOOTTON, S. A., Catecholamine response to maximal anaerobic exercise. In: Biochemistry of Exercise, Champaign, Human Kinetics, 1983, p. 749-754.

STOLL, O., "Endogenous opiates, "Runner's High" and "Exercise Addiction" - The rise and decline of a myth". In: Papers of the Leipzig Sports-Science Faculty), 38, 1, 1997.

SZABO, A., Acute Psychological Benefits of Exercise Performed at Self-Selected Workloads: Implications for Theory and Practice. In: Journal of Sports Science and Medicine, 2, 2003, p. 77-87.

TALABAN, D., Elemente de antropologia sportului. Echilibru acidobazic la sportivi de inalta performanta. Teza de doctorat. Academia Romana, Bucuresti, 2004, p. 102-120.

VIRU, A., Early contributions of Russian stress and exercise physiologists. In: J Appl Physiol., 92, 2002, p. 1378-1382.

YAKOVLEV, N. N., Biochemistry of Sport. Leipzig, Barth, 1974.