ROMÂNIA IN CONTEXTUL DINAMICII ACTIVITATII ANTIDOPING IN LUME

Conf. Dr. GRAZIELA-ELENA VÂJIALA

Institutul National de Cercetare pentru Sport

 Cuvinte cheie: doping, antidoping, istoric, concept, etica, conventie antidoping, legislatie, structura organizatorica, România

In sportul de mare performanta, dopingul isi are radacinile in indepartata antichitate, dar el reprezinta si astazi o problema.

Inceputurile sportului organizat modern, consemnat de prima editie a "Cursei cicliste de sase zile" (1879) coincid cu utilizarea primelor substante in scop de dopaj. Dintre acestea, se pot aminti: mixtura pe baza de cafeina, folosita de echipa franceza, consumul bucatelelor de zahar imbibate cu uleiuri eterice de catre belgieni si chiar inceputul consumului de alcool. Aceste exemple certifica deja existenta dopingului empiric (Todd, 1987).

Cuvântul "doping" apare pentru prima data in 1889 intr-un dictionar englez, fiind definit ca un amestec de opiu si narcotice, destinat cailor. De-abia mai târziu, termenul a fost extins la toate substantele stimulatoare. Mai intâi, el s-a raportat la domeniul animalelor (dopingul câinilor si cailor), iar mai târziu, si la cel al oamenilor, devenind astfel de uz general.

O data cu Jocurile Olimpice de la Berlin (1936), incepe dopingul simptomatologic care consta in utilizarea unor medicamente cu actiune specifica in vederea inlaturarii unor simptome aferente activitatilor sportive, ca: tahicardie, oboseala, crize de anghina pectorala s. s.a.m.d.

Dopingul care s-a extins cel mai mult in epoca actuala este cel etiologic caracterizat de utilizarea steroizilor anabolici androgeni.

• Vizând ameliorarea artificiala a performantei sportive, dopajul se opune unuia dintre principiile esentiale ale sportului competitional, acela de a incuraja o competitie dreapta si echitabila, la finalul careia sa câstige cel mai bun. Folosirea de catre sportivi a diferitelor substante medicamentoase interzise, in scopul imbunatatirii performantelor, ii plaseaza pe acestia pe pozitii inegale, fiind cu totul contraindicata, deoarece aduce prejudicii starii de sanatate a sportivului si, de asemenea, reprezinta o incalcare flagranta a normelor eticii sportive, a principiilor olimpice.

Din pacate, utilizatorii steroizilor anabolizanti sunt tot mai tineri, dupa cum s-a afirmat intr-un studiu al guvernului S.U.A., efectuat in anul 1990, conform caruia 250.000 de adolescenti americani isi administreaza substante dopante. Pâna si sportivii care nu au folosit niciodata anabolizante sufera din cauza tensiunilor create de aceasta problema in sportul de performanta, asupra lor planând tot felul de suspiciuni ori de câte ori se realizeaza un record personal sau câstiga in greutate.

Având in vedere complexitatea fenomenului dopingului in sport, o definitie exacta a acestuia a fost dificil de stabilit, astfel incât, de-a lungul timpului, notiunea de dopaj a primit numeroase definitii. Astfel, primele definitii elaborate au fost fie necorespunzatoare cu ceea ce se intâmpla in mod real, fie omiteau unele reglementari importante in practica, fie prea cuprinzatoare sau imprecis formulate.

Ultima definitie complexa si sugestiva a dopajului este cea elaborata de Comisia Medicala a Comitetului Olimpic International cu prilejul Conferintei Mondiale asupra dopingului, organizata la Lausanne (2-4.02.1999) definitie conform careia prin dopaj se intelege :

Organismele responsabile din sport, atât la nivel national, cât si international, isi alcatuiau propriile liste de „substante interzise " (liste doping), ceea ce conducea la situatii confuze. De aceea, la 13 ianuarie 1994, Comitetul Olimpic International, federatiile internationale si comitetele olimpice nationale, au convenit, la Lausanne, sa-si puna de acord diversele liste doping si definitiile respective.

Aceasta lista contine clasele de substante interzise si substantele inrudite (medicamente apropiate ca actiune farmacologica si/sau structura chimica), precum si informatii generale despre fiecare dintre diversele clase de substante si metode interzise.

Trebuie facuta precizarea ca aceasta lista nu este o lista statica, ea a cunoscut o permanenta evolutie in timp datorita acelora care au recurs la noi si noi substante si/sau metode de dopaj pentru ameliorarea artificiala a performantelor.

Paralel cu evolutia listei doping, cu aparitia a noi si noi substante si/sau metode de dopaj au evoluat si tehnicile utilizate in controlul doping.

O scurta istorie a controlului doping arata ca amfetaminele s-au determinat pentru prima data in anul 1960, iar prima testare doping oficiala a acestor substante s-a efectuat cu ocazia Jocurilor Olimpice de la Mexico City din 1968.

Desi steroizii anabolici androgeni si-au facut aparitia in arsenalul terapeutic al sportivilor in jurul anilor '60, specialistii au avut nevoie de aproape zece ani pentru a definitiva metodele de evidentiere a acestor substante dopante. Astfel, primul control oficial pentru steroizi anabolici androgeni a avut loc cu ocazia Jocurilor Olimpice de la Montreal din 1974.

Când a devenit cunoscut pentru comunitatea sportivilor ca steroizii anabolici androgeni, substante de sinteza derivate de la hormonul natural testosteronul, pot fi detectate printr-un procedeu de mare senzitivitate – gaz cromatografia cuplata cu spectrometria de masa, reactia lor a fost de a recurge la „androgeni naturali", de exemplu, testosteronul (Donike, 1983).

Daca pâna in anul 1980, controlul doping se baza exclusiv pe rezultate calitative, incepând cu 1982, odata cu introducerea limitei de concentratie pentru cafeina (12 g/ml proba de urina) si in 1983 a determinarii testosteronului sub forma raportului testosteron / epitestosteron (T/E) mai mare decât 6, s-a deschis un nou domeniu in controlul doping, acela al determinarilor cantitative.

In anul 1985, Comitetul Olimpic International interzice dopajul cu sânge.

La inceputul anilor '90, specialistii in control doping au definitivat tehnologia de determinare a substantelor menite sa mascheze agentii dopanti.

Cu ocazia Jocurilor Olimpice de la Barcelona, pe lista doping isi fac aparitia hormonii peptidici.

Pentru chimistul analist, oricât de performant ar fi, pe cât ii este de usoara evidentierea unor molecule sintetice exogene, cu atât ii este mai greu sa faca departajarea intre biologicul intrinsec cu manifestarile sale foarte variate, depinzând de caracterele generale ale individului si "ajutorul" dat biologicului, reprezentat, in cazul sportivilor, de utilizarea hormonilor peptidici sau androgeni.

In paralel, specialistii din doua mari laboratoare doping (Sydney si Paris) au lucrat pentru definitivarea metodologiei de testare a eritropoietinei (EPO) in probele de urina si sânge (Lasne F., 1998; Trout, 2001)

Cu ocazia Jocurilor Olimpice de la Sydney, se introduce obligativitatea testelor sanguine pentru determinarea eritropoietinei si controalele doping inopinate inaintea inceperii olimpiadei.

Practic, Jocurile Olimpice de la Sydney marcheaza o noua era a dopajului, cea a purtatorilor de oxigen, dar aceste aspecte le vom discuta când ne vom referi la perspective in activitatea doping-antidoping.

Si lupta autoritatilor internationale si nationale impotriva acestui flagel a cunoscut o evolutie in timp. Astfel, inca din anul 1962, Comitetul Olimpic International hotaraste sa ia pozitie impotriva dopajului in sport, iar cu un an mai târziu, in 1963, in cadrul Consiliului Europei, se constituie o comisie de experti pentru lupta impotriva dopajului. Aceasta comisie se va transforma, mai târziu, in Grupul de Monitorizare a Conventiei Antidoping a Consiliului Europei.

In anul 1967, Comitetul Olimpic International infiinteaza Comisia Medicala, care are drept scop lupta impotriva dopajului in sport, iar grupul din cadrul Consiliului Europei elaboreaza prima definitie a dopajului.

In anul 1984 ministrii sportului sub egida Consiliului Europei convin asupra Cartei Europene Antidoping.

Prima „Conferinta Mondiala impotriva Dopajului in Sport" are loc in anul 1988 si in cadrul ei a fost adoptata Carta Internationala Antidoping.

Anul 1989 marcheaza un eveniment major in lupta impotriva dopajului in sport, statele membre ale Consiliului Europei la 16 noiembrie, la Strasburg, adopta CONVENTIA ANTIDOPING. Din acest moment, lupta pentru un „sport curat" se intensifica, Comitetul Olimpic International, federatiile internationale si comitetele olimpice nationale convin sa-si armonizeze reglementarile in domeniu.

In mod firesc in comunitatea sportivilor apare intrebarea:

DE CE ESTE INTERZIS DOPAJUL?

Consideram ca este crucial pentru sportivi si pentru toti factorii din jurul lor sa inteleaga motivele pentru care a fost interzisa utilizarea in sport a anumitor substante medicamentoase si metode considerate a fi dopaj.

Cele mai importante ratiuni in sprijinul interzicerii dopingului in sport sunt de natura etica (fairplay) si medicala (efecte secundare daunatoare sanatatii).

Argumente etice

In sport, a existat si va exista intotdeauna o optiune in privinta conditiilor in care se confrunta sportivii. Foarte multi factori pot fi considerati constanti, astfel incât diferentele care se manifesta intre sportivi capata importanta si legitimitate ca forme de excelenta caracteristice sportului.

Utilizarea unor substante si/sau metode de dopaj devine inacceptabila si nelegitima deoarece nu permite concurarea in conditii de egalitate a tuturor competitorilor.

Pentru sportivi, cel mai important argument de a nu recurge la doping ar trebui sa fie, pur si simplu, existenta interdictiei: uzul este impotriva regulamentului, care este conceput pentru a asigura o intrecere corecta. In principiu, poti sa nu fii de acord cu reglementarile in vigoare si sa incerci sa le schimbi, daca asa crezi, dar atât timp cât ele sunt valabile, trebuiesc respectate.

Argumente medicale

Aceste argumente se bazeaza pe prezumtia ca folosirea substantelor medicamentoase si a metodelor interzise este nociva sanatatii. Prin interzicerea dopajului, organismele internationale din sport doresc sa protejeze sportivii de efectele lor secundare.

Modul in care este structurata, la ora actuala, activitatea antidoping pe plan mondial este prezentata in figura 1.

Structura activitatilor antidoping pe plan international

In contextul sportului modern, a fost imperios necesara adoptarea unei politici care sa tina cont de schimbarea profunda ce a avut loc in domeniul sportului in acest secol, datorita influentelor exercitate de cresterea intereselor economice si ale mass-media la scara mondiala. Aceste influente au accelerat evolutia medicinei si tehnologiei sportive, iar industriile colaterale (chimico-farmaceutica) au sporit, de asemenea, presiunea asupra sportului.

Grupul European pentru Etica in Stiinta si in Tehnologii noi (EGE) evidentiaza tensiunea existenta intre masurile antidoping si cererea nelimitata de imbunatatire a performantelor si prezinta o abordare din punct de vedere etic a problemei dopajului in sport. In conformitate cu acest punct de vedere, toate masurile adoptate la nivelul Uniunii Europene, care incearca sa previna si sa combata dopajul si sa sustina sanatatea sportivilor, au la baza urmatoarele principii etice esentiale:

• protejarea sanatatii si sigurantei sportivilor;
• integrarea si transparenta, ceea ce impune garantarea onestitatii evenimentelor sportive si declararea ilegalitatii trisarilor;
• protejarea persoanelor vulnerabile, in special a copiilor;
• demnitatea persoanelor implicate in sport si imposibilitatea de exploatare a acestora.

• autonomia, care implica ideea ca sportivul poate face uz de corpul sau in mod liber;
• informarea cu privire la agenti dopanti si metodele de dopaj, precum si riscurile implicate de utilizarea lor;
• concurenta in conditii de fairplay, bazata pe dreptul egal de a participa la competitie;
• protejarea de orice forma de exploatare in interes economic, care ar putea limita grav autonomia sportivilor;
• participarea la aplicarea regulilor de etica in sport;
• participarea la luarea deciziilor in diferite sporturi, cu scopul de a informa sportivii cu privire la riscuri, avantaje, forme medicale si modul de concepere a regulilor privind controalele si sanctiunile.

• informare si preventie;
• educatie;
• cercetare;
• testare.

Trebuie inteles faptul ca reusita unui test doping depinde in mare masura de modul in care a fost prelevata proba biologica de urina.

In analiza probelor, un rol deosebit il joaca modul de organizare si dotare a laboratorului doping.

Conventia Antidoping incurajeaza tarile semnatare sa infiinteze laboratoare capabile de a fi acceptate din punct de vedere al dotarii si calificarii personalului de organizatiile sportive internationale.

In conformitate cu art. 5 al Conventiei Antidoping, pct. 2, aceste laboratoare au dreptul:

 sa intreprinda programe corespunzatoare de cercetare si dezvoltare privind agentii doping si metodele utilizate sau presupuse a fi utilizate pentru dopaj in sport, precum si in domeniile biochimiei si farmacologiei analitice, cu scopul de a se ajunge la o mai buna intelegere a efectelor pe care diverse substante le au asupra organismului uman, ca si a consecintelor acestora in planul performantelor sportive;

 sa publice si sa difuzeze cu rapiditate noile date obtinute in urma cercetarilor (citat din Conventia Antidoping art. 5, 2b si 2c).

Asadar, aceste laboratoare nu trebuie privite ca simple laboratoare de policlinici sau de spital, unde predomina rutina, deoarece zilnic se fac acelasi tip de analize, ci lor le revine sarcina de a cerceta, de a perfectiona mereu metodologia pentru a putea fi macar in pas cu sportivii, daca „nu inaintea lor".

Pe plan international, se pune un mare accent pe cercetarea in domeniu, fiind incurajata si sprijinita colaborarea multilaterala sau bilaterala pentru gasirea celor mai adecvate tehnologii de evidentiere a dopajului. In acest sens, atât Consiliul Europei, cât si comunitatea oamenilor de stiinta din domeniu au initiat programe interlaboratoare, la un asemenea program participând si specialistii laboratorului doping din tara noastra.

De asemenea, cercetarea este necesara si in ceea ce priveste aspectele sociologice mai largi ale sportului, inclusiv problemele etice si judiciare rezultate din comercializarea si traficarea agentilor dopanti.

In ultimul timp, un accent deosebit se acorda intensificarii testarilor si, in special, al celor din perioada de pregatire „out of competition".

In mod cert, un astfel de program antidoping nu poate fi realizat fara un suport financiar adecvat. In toate tarile, autoritatile publice contribuie deja cu fonduri considerabile la sprijinirea activitatii antidoping. Acestora ar trebui sa li se alature si activitatile sportive producatoare de bani, intrucât este o exigenta a eticii sportive faptul ca o parte din fondurile strânse prin sport trebuie sa contribuie la eforturile de combatere a dopajului si sa fie utilizate in favoarea sigurantei si sanatatii sportivilor.

In ciuda cresterii nivelului testarilor si a acordurilor internationale prezentate, numarul de rezultate pozitive si refuzuri de a raspunde convocarii la testare a continuat sa fie alarmant, ceea ce a determinat Comitetul Olimpic International ca in decembrie 1991 sa infiinteze o comisie specializata pentru testarea in afara competitiei. Aceasta comisie are dreptul sa efectueze controale doping inopinate in orice tara, in perioada precompetitionala.

Ca urmare a socului provocat de cazurile de dopaj inregistrate in ciclism, in vara anului 1998, Comitetul Olimpic International organizeaza o Conferinta Mondiala pentru Sport la Lausanne in 2-4 februarie 1999. Conferinta de la Lausanne a adoptat asa-numita „Declaratie de la Lausanne" asupra dopajului in sport, document care recomanda infiintarea unei agentii antidoping internationale, independente. Ca urmare, la 10 noiembrie 1999 la Lausanne a luat fiinta Agentia Mondiala Antidoping (WADA) a carui presedinte este Richard W. Pound (membru C.I.O.). WADA este o fundatie sustinuta de organizatiile internationale, guverne, autoritati publice si alte organizatii publice si private, care lupta impotriva dopingului in sport. Miscarea Olimpica si autoritatile publice sunt egal reprezentate in WADA.

Scopul acestei Agentii Mondiale Antidoping consta in promovarea si coordonarea la nivel international a luptei impotriva dopajului, in toate formele lui de existenta.

Si autoritatile guvernamentale si nonguvernamentale din România s-au raliat in lupta antidoping recomandarilor internationale. Dupa revolutia din decembrie 1989, România a aderat la Conventia Culturala din cadrul Consiliului Europei, iar din iunie 1994 adera la Conventia Antidoping, aceasta impunând si armonizarea legislatiei românesti cu cea internationala. Ca urmare, in decembrie 1993 a luat fiinta Comisia Nationala Antidoping (CNAD), ca organism raspunzator de coordonarea activitatii antidoping.

Prima reglementare a activitatii antidoping in tara noastra a reprezentat-o ordinul ministrului tineretului si sportului nr. 452/29. oct. 1996. Constient de amploarea fenomenului si de necesitatea dublarii sistemului educational cu intensificarea testarilor in rândul sportivilor nostri, in anul 1996 Ministerul Tineretului si Sportului aloca fonduri pentru procurarea de echipament (spectrometru de masa Hewlett Packard) destinat dezvoltarii laboratorului de control doping, intensificându-se in acest fel lupta impotriva abuzului de steroizi anabolici androgeni.

Consecventa autoritatilor guvernamentale in politica antidoping se concretizeaza in ratificarea Conventiei Antidoping a Consiliului Europei, prin legea nr. 171/1998, ceea ce obliga accelerarea aparitiei unui cadru legislativ in domeniu.

Astfel, in anul 2000 este adoptata Legea Educatiei Fizice si Sportului, care in temeiul art. 84 (2) si art. 86 (2 si 3) confirma sustinerea de catre Ministerul Tineretului si Sportului si Comitetul Olimpic Român a Programului National Antidoping, in conformitate cu prevederile Conventiei Antidoping a Consiliului Europei.

Ordinul ministrului tineretului si sportului nr. 329/6.07.2001 reglementeaza organizarea si functionarea Comisiei Nationale Antidoping, a Laboratorului doping, cât si normele tehnice privind organizarea si desfasurarea controlului doping si sanctiunile in caz de dopaj.

Din dorinta de a descuraja dopajul, Biroul Executiv al Comitetului Olimpic Român, inaintea Jocurilor Olimpice de la Sydney, hotaraste ca orice sportiv dovedit a fi dopat (testul "B" pozitiv), sa fie exclus pe viata din echipa olimpica.

In paralel cu elaborarea cadrului legislativ, a existat o preocupare permanenta din partea autoritatilor guvernamentale din tara noastra (MTS) pentru dezvoltarea si dotarea laboratorului de control doping cu echipament performant.

Trebuie mentionat ca inceputul activitatii de control doping la noi dateaza din 1966, când s-a infiintat in cadrul laboratorului de analize din structura Centrului de Medicina Sportiva un colectiv cu atributii in domeniul semnalarii abuzului de stimulente, sub conducerea dr. Adrian Vasiliu.

In anul 1983, se infiinteaza in structura administrativa a Institutului National de Cercetare pentru Sport primul Laborator de Control Doping, care cunoaste o dezvoltare in timp, astazi fiind un laborator modern si, datorita actualei conduceri a Ministerului Tineretului si Sportului care a alocat in acest an o suma considerabila, va fi dotat cu echipamente performante, de ultima ora, existente in toate laboratoarele acreditate.

Acesta este poate cel mai elocvent exemplu, ca autoritatile guvernamentale din tara noastra si actuala conducere a Ministerului Tineretului si Sportului sunt decise sa sprijine marea performanta prin practicarea unui "sport curat".

Cu toate masurile adoptate, statisticile testelor doping efectuate in perioada 1993-2001 de Laboratorul de Control Doping din cadrul Institutului National de Cercetare pentru Sport evidentiaza ca inca fenomenul persista (Vâjiala G. si colab., 2001).

Consideram ca activitatea de control doping in tara noastra va fi eficienta, putând conduce la practicarea unui sport curat in urmatoarele conditii:

• cresterea numarului de teste doping la cel putin 1000/an, având in vedere numarul sportivilor olimpici si a celor din loturile nationale de seniori si juniori;
• testele „out competition" trebuie sa detina o pondere de 70% din totalul testelor efectuate;
• monitorizarea sportivilor olimpici pe tot parcursul anului olimpic (3 teste doping);
• necesitatea mentinerea numarului de teste si in anii postolimpici, deoarece scaderea acestora ar putea induce in rândul sportivilor ideea falsa ca pot pacali, ca se pot sustrage controlului doping.

Eritropoietina (EPO) induce in organism cresterea numarului de eritrocite si prin aceasta creste capacitatea de fixare si transportare a unei cantitati mai mari de oxigen, care are ca efect marirea capacitatii de rezistenta la efort.

In curând, patentul EPO va expira (a fost lansat de aproximativ 20 de ani) si deja pe piata au aparut noi preparate ca DARBEPOIETIN sau NESP (Novel Erythropoisis Stimulanting Protein). Aceste produse au o structura si o actiune asemanatoare cu a EPO. In comparatie cu EPO, aceste produse sunt degradate in organism mult mai lent si din acest motiv vor fi eficiente o perioada mai indelungata.

Dezavantajul este insa ca darbepoietina este mult mai usor de determinat comparativ cu EPO.

Recent, la Jocurile Olimpice de iarna de la Salt Lake City (2002) s-a semnalat primul caz de dopaj cu alfa darbepoetina la fondistul spaniol de origine germana Johan Munhlegg care a fost supus unui test sanguin inopinat.

Un nou purtator de oxigen Hemopur, care este de fapt o solutie salina de hemoglobina bovina, fabricata de firma "Biopur" si care, deocamdata, este utilizat pentru tratarea anemiei la câini, se pare ca a patruns si in comunitatea sportivilor. Deja specialistii in control doping lucreaza pentru gasirea metodelor de evidentiere a Hemopur pentru a putea deosebi hemoglobina sintetica de cea proprie organismului.

Speranta pentru toti oamenii si minciuna in sport, asa putem califica dopajul viitorului – dopajul genetic, deja introdus pe lista doping a CIO si WADA, lansata pentru 2003 (Vâjiala G.; Lamor, M., 2002).

Dopajul genetic in sport se poate diviza in doua grupe: 

• "Dopaj genetic de tip A" – care are ca scop cresterea masei musculare;
• "Dopaj genetic de tip B" – prin stimularea propriei productii de hormoni, de exemplu, EPO sau alti hormoni anabolici.

Probabil ca la Torino (2006) aceste descoperiri vor fi la moda, sau vor deveni sloganul anului.

BIBLIOGRAFIE

DÖNIKE, M.; BARWALD, K.R.; KLOSTERMANN, K.; SCHANZER, W.; ZIMMERMANN, J., Nachweis von exogenem Testosteron in Sport: Leistung und Gesundheit (Eds. H. Heck, W. Hollmann, H. Liesen, R. Rost). Koln, Deutscher Artze Verlag, 1983, pg. 293

LASNE, FR., Depistage d`erythropoietine recombinante. Sofia, Sprint Seminar on Antidoping Policies, oct. 1998, pg.45-41

TODD,T., Anabolic Steroids. In Journal of Sport Hystory, 14 , 1987, pg.87-107

TROUT, G.J.; EMSLIE, K.R.; HOWE, C.; KAZLAUSKAS, R.; LASNE, F., An overview of testing for EPO at the Sydney 2000 Olympic Games and Beyond. In Proceedings of the Manfred Donike Workshop 19^th Cologne Workshop on Dope Analysis, Koln, Ed. Sport&Buch S, 2001, pg.191-203

VÂJIALA, G.; LAMOR, M., Doping Antidoping, Bucuresti, Ed. Fest, 2002, pg.207-214

VÂJIALA, G.; LAMOR, M.; SUBASU, R., 18 ani de activitate pentru un sport curat. In „Conferinta stiintifica internationala – SPORT CURAT", Bucuresti, INCS, 2001, pg. 477-482