KINETOTERAPIA – COMPONENTA A STIINTEI ACTIVITATILOR CORPORALE (I)

Prof. univ. DUMITRU MOTET

Comisia de kinetoterapie din Consiliul Stiintei Sportului

Rezumat

Cunoasterea de tip stiintific a unui domeniu impune articularea tuturor elementelor fundamentale - intre care si terminologia – la scopul, obiectivele si finalitatile stabilite domeniului respectiv. In aceasta idee, se impune unificarea definirii si folosirii terminologiei pentru a nu se crea confuzii.

Kinetoterapia – asa cum este perceputa astazi in lume – trebuie cunoscuta ca o componenta a stiintei in general, ca facând parte din „Stiinta activitatilor corporale" care aduna sub "umbrela" sa toate activitatile care folosesc exercitiul fizic, in scopuri, structuri etc., având finalitati variate (diferentiate).

 INTRODUCERE

Conceptul modern de kinetoterapie sau terapia prin miscare isi are originea in termenul de "kinetologie" creat de Dally in 1857 si definit ca "stiinta care se ocupa cu studiul miscarii organismelor vii si al structurilor care participa la aceste miscari."

 In tara noastra, pentru prima oara este folosit termenul de kineziterapie in activitatea Centrului Experimental Logopedic din Bucuresti (1962), termen inclus in lucrarea "Studii si cercetari de logopedie" aparuta in Editura Didactica si Pedagogica in 1966 (pag. 53). In 1981 apare prima lucrare intitulata "Kinetoterapia pre si postoperatorie" (Ed. Sport-Turism, prof. dr. docent Cl. Baciu si colaboratorii). In 1992, la infiintarea invatamântului superior de specialitate, este preferat termenul kinetoterapie celui de kineziterapie (uzitat in tarile francofone), pentru a nu se crea confuzii (aparute si asa in mass-media vremii, de genul "kinoterapie"). Daca este de acceptat pentru anul 1987, folosirea termenului de Kinetologie, justificat - poate - prin intentia de a plasa domeniul in rândul stiintelor de granita, astazi nu este normal sa se mai foloseasca diverse sintagme care vor sa inlocuiasca termenul corect de kinetoterapie!

 In plan istoric si stiintific, sunt consemnate aparitia si modificarile de concepte si de termeni. O importanta remarcabila in formularea conceptelor si a evolutiei acestora o are modificarea terminologiei, a notiunilor generale si fundamentale cu care se opereaza si care sunt in strânsa legatura cu modul de structurare a clasificarilor, cu aspectele organizatorice si metodologice ale domeniului.

 NOTIUNI OPERATIONALE. CONCEPTE VECHI SI NOI

 In dinamica evolutiei oricarei activitati, un termen folosit la un moment dat se modifica actualizându-se si dezvoltându-se, determinat de caracteristicile de reprezentativitate ale momentului dat. Spre exemplu, la inceputuri, termenul de gimnastica era folosit in locul celui de educatie fizica (vezi Grecia antica), timpul si experienta operând modificarile, astfel ca gimnstica a devenit parte a educatiei fizice si ramura sportiva. Acelasi fenomen s-a inregistrat si in cazul kinetoterapiei, care a purtat numele de gimnastica medicala, cultura fizica medicala, gimnastica corectiva etc., fiecare corespunzând momentului folosirii si cuprinzând cunostiintele teoretice si practice considerate necesare scopului indeplinirii obiectivelor si realizarii finalitatilor proiectate. Departe de noi gândul de a contesta valoarea de atunci a sintagmelor defenitorii, la care am facut referinta, gimnastica medicala regasindu-se in componenta kinetoterapiei, dupa cum cultura fizica medicala reprezinta o componenta a culturii generale, asa cum este cultura artistica s.a. Este cunoscut ca in stiinta, evolutia se realizeaza pe fondul acumularilor anterioare prin prelucrarea si adaptarea lor permanenta. Negarea continutului conceptelor anterioare nu este caracteristica activitatii stiintifice si, dupa parerea noastra, se autopedepseste.

• Folosirea termenilor in orice domeniu trebuie sa tina seama de urmatoarele :
• - respectarea definirii lor in general;
• - adaptarea generalului la specificul sistemului kinetoterapiei (in cazul nostru) ;
• - respectarea logicii ordinative, utilizând regula « de la simplu la complex », astfel ca o notiune sa aiba legatura si sa o cuprinda pe cea anterioara, s-o pregateasca si sa se regaseasca in notiunea urmatoare, realizându-se structurarea sistemica a specializarii, deci a kinetoterapiei;
• - existenta unor termeni care rezulta din combinarea a doua sau mai multe componente ce concura la structurarea lor, pe care noi i-am numit termeni micsti sau complecsi si care trebuie sa pastreze secvente din fiecare componenta.

Incercarea de a sistematiza si actualiza terminologia are urmari asupra clasificarilor existente, care au avut o valoare unanim apreciata la timpul elaborarii lor, dar care in noile conditii trebuie sa fie actualizate.

In aceasta idee, facem incercarea (care bineinteles poate suferi imbunatatiri) de a redefini unii termeni, de a resistematiza clasificarile existente si de a redenumi componentele kinetoterapiei. Aceasta nu inseamna negarea valorii celor elaborate anterior si pe care le-am folosit intr-o "croiala noua", in acord cu reasezarea in cadrul sistemului, cu progeresele inregistrate si cu modificarea conceptului de pregatire a specialistilor in cadrul formelor proprii de invatamânt superior.

In acelasi timp, am socotit necesar sa dam denumiri proprii limbii române (in cazul traducerilor), fara insa a schimba sensul si continutul termenului.

 Cautarile si raspunsurile la acestea au ridicat multe probleme a caror rezolvare gasita si prezentata se lanseaza spre o dezbatere deschisa tuturor kinetoterapeutilor, medicilor, filologilor, psihologilor s.a.

Trebuie subliniat faptul ca interpretarea termenilor (conform acceptului general – din dictionare) si integrarea lor in cadrul sistemului nostru a generat o noua serie de modificari de pozitie si intelegere a acestora, in comparatie cu cele existente.

Fata de acestea, consideram ca sistematizarea si denumirea notiunilor nu pot sa depaseasca sau sa eludeze continutul pe care il definesc, ci se impune servirea reciproca pentru a nu se crea confuzii. Astfel, nu se pot confunda contractiile cu miscarile pe care le determina, dupa cum nu se pot confunda tehnicile cu metodele, cum ar fi, spre exemplu, in cazul „izometriei", care o perioada de timp a fost plasata in rândul tehnicilor, ulterior (deceniul al 6-lea al secolului trecut), devenind metoda izometriei folosita in activitatea sportiva de performanta, in educatie fizica si in kinetoterapie, elaborându-se obiectivele si principiile de lucru, precum si o logistica corespunzatoare (multiple aparate, porticuri etc.). In acelasi sens, se poate vorbi despre metodele rezistive (de tipul Kabat), care au la origine miscarile active cu rezistenta, organizate si conduse dupa reguli elaborate de autorii acestor metode.

DEFINIREA SI CLASIFICAREA TEHNICILOR

Pentru elucidarea termenului, am considerat necesar – cum s-a mai aratat - sa apelam la definitiile din dictionare la care s-au adaugat completarile considerate necesare pentru motivarea sensurilor alese.

Tehnica = termen de specialitate, caracteristic unui domeniu de activitate; sursa folosita in construirea tuturor instrumentelor practico-stiintifice utilizate pentru realizarea scopurilor (simple sau complexe), propuse in specialitatea de referinta (sursa = loc unde se gaseste sau se poate procura un lucru, o informatie ; izvor, origine, obârsie; loc unde se produce, unde se poate gasi sau de unde se propaga ceva, loc de unde emana o informatie, o noutate ).

Dupa definitia data in lucrarile de specialitate, tehnica miscarii este structura rationala a actului motric corespunzatoare scopului urmarit; ea presupune – printre altele – si adaptarea ei la particularitatile individuale ale executantului.

Tehnicile – consideram noi - sunt constiuite din structuri simple, din miscari sau exercitii cu scop si actiune limitata.

In acelasi timp, trebuie subliniat faptul ca interpretarea termenilor (conform acceptului general – din dictionare) si integrarea lor in cadrul sistemului nostru a generat o noua serie de modificari de pozitie si intelegere a acestora, in comparatie cu cele existente

Dupa unii autori, tehnicile pot avea sau nu in structura lor miscare (asa dupa cum se va vedea mai jos), ele impartindu-se in kinetice (de miscare) si anakinetice (tehnici in care miscare articulara nu are loc), in conformitate si cu clasificarea Legrand-Lambling (citati de T. Sbenghe ).

Vom incepe prin a face referiri la tehnicile fara miscare articulara (anakinetice), care, aparent, nu tin de miscare, dar care reprezinta un moment al acesteia. Ele se clasifica asa dupa cum se vede in schema 1.

SCHEMA 1

 Opinam ca posturarile profilactice ca si cele curative nu pot exclude « pozitia » ca tehnica, interpretata ca moment impus de nemiscare a corpului sau a unei parti a acestuia, ca atitudine a omului. Pozitiile alese de kinetoterapeut in functie de scopurile propuse trebuie sa tina seama de valoarea fiecareia dintre acestea in raport cu obiectivele programului profilactic-corectiv. Pozitiile folosite au efecte importante pentru prevenirea instalarii unor atitudini vicioase, ca si pentru corectarea-recuperarea deficientelor instalate si care necesita tratament kinetoterapeutic. Spre exemplu, in cazul unei cifolordoze, in cadrul programului se va fixa una din curburi (de obicei, cea secundara) prin posturi corective, tehnicile si procedeele recuperative executându-se asupra incurbarii ramasa libera (de obicei, cea primara), pentru ca apoi sa se schimbe posturarea corectiva la nivelul curburii primare, lucrându-se asupra celei secundare. Pozitiile corective din care se lucreaza sunt selectate dintre cele fundamentale sau, când este cazul, dintre derivatele acestora (schema nr.2). Alegerea pozitiilor de lucru necesare promovarii miscarilor trebuie sa aiba in vedere etapele controlului motor, iar durata mentinerii lor va fi in deplina concordanta cu scopul urmarit (profilactic sau de tratament), cu vârsta, sexul, etapa de tratament. Se impune sa existe o pregatire prealabila a organismului, in special la nivelul componentelor supuse posturarii ; sa se aiba in vedere programul kinetic pentru celelalte segmente ale corpului.

 Imobilizarile se pot efectua pentru :

• punerea in repaus - in general, se recomanda in bolile grave cum ar fi infarctul, arsurile intinse, traumatismele grave – vertebro-medulare, cranio-cerebrale etc., regional sau segmentar (ca in procesele inflamatorii, a celor algice ce apar in timpul miscarilor, cazuri in care imobilizarea se face folosind esarfe, diferite suporturi etc.);
• imobilizarea de contentie se adreseaza unei regiuni, unui segment sau unei parti a acestuia care sunt fixate prin atele, aparate gipsate, corsete, orteze s.a. (se recomanda in cazul luxatiilor, entorse grave, fracturi s.a.m.d.); in sfârsit,
• imobilizarea de corectie difera de cea anterioara prin scopul urmarit, ea realizându-se prin imobilizarea in pozitie corectiva sau hipercorectiva intr-un aparat exterior (spre exemplu, corset gipsat).

Punctul de plecarea l-a constituit ordonarea tipurilor de miscare, dupa criteriile prezentate in schema 3.

DEFINIREA SI CLASIFICAREA PROCEDEELOR

Plecând tot de la definitia de dictionar, cu mici diferente (DEX, DLRM, MDE), procedeul este considerat fie ca mod sistematic de actiona pentru executarea unei lucrari, fie ca mijloc folosit pentru a ajunge la un anumit rezultat, ca mod de a actiona, fie ca mijloc, modalitate, procedura, fie ca solutie practica adaptata la sistem pentru efectuarea sau producerea unui lucru, fie - in sfârsit - ca fel de a actiona pentru realizarea unui scop, mod sistematic de a executa o anumita operatie sau a unui proces (in cadrul unei metode).

Prelucrând si adaptând aceasta definitie la specificul kinetoterapiei, consideram ca procedeul este reprezentat de suma a doua sau mai multe tehnici, care vizeaza o paleta mai larga de actionare asupra unui segment, parti, sistem sau functii ale corpului omenesc pentru realizarea scopului propus (profilactic, terapeutic, de recuperare sau de imbunatatire). Dar legarea a doua sau mai multe tehnici, prin elemente specifice miscarilor, duc la exercitiul fizic, despre care stim ca isi are originea in actul motric general al omului (miscare), realizat de el pentru a actiona asupra mediului intern si extern pentru intretinerea vietii de relatie, a existentei sale si care s-a diversificat in decursul timpului in structuri (forme) diferite in functie de tehnica, sistematizare si efectul urmarit. Exercitiile fizice mai sunt catalogate de catre specialisti ca procedee (tehnologii) de actionare. Sistematizarea procedeelor folosite in kinetoterapie apartine profesorului dr.docent Adr. N. Ionescu, autor al primei clasificari care a avut la baza urmatoarele criterii:

• dupa intensitatea efortului fizic ( procedee bazate pe cresterea intensitatii efortului fizic si pe scaderea intensitatii efortului);
• dupa efectele asupra aparatelor, organelor, sistemelor si functiilor acestora (pentru aparatul si functia respiratorie, pentru aparatul cardiovascular si functia acestuia, pentru stimularea functionala a aparatului digtestiv, pentru stimularea functiei de nutritie, pentru stimularea functiilor de eliminare, pentru stimularea functiilor neuromotoare);
• procedee cu caracter aplicativ (mersul, alergarea, târârea, terapia ocupationala);
• procedee diverse (gimnastica electrica);
• mijloace si procedee asociate.
• N.B. Nu am inclus aici nici o categorie din clasificare inglobând "metodele" (cum ar fi cele de educare - reeducare neuromotorie, cura de teren, odihna activa, mecanoterapia, ramurile de sport).
• Procedeele, ca rezultat al combinarii diferitelor tehnici si exercitii, se construiesc pentru realizarea unui/unor scop/scopuri, fie ca sunt profilactice sau terapeutice. Utilizarea exercitiului fizic nescesita cunoasterea continutului si formei acestuia. Infiintarea invatamântului superior de kinetoterapie, a impus si modernizarea sistematizarii procedeelor, folosind o terminologie adaptata la conceptele internationale, astfel incât kinetotererapeutii români sa fie recunoscuti in toate tarile lumii. In acest scop, am procedat la o actualizare a sistematizarii si denumirii procedeelor kinetoterapiei, dându-le totodata si un continut mai cuprinzator (vezi schema 4 si 5).

In conceptia noastra, criteriile de sistematizare a procedeelor trebuie sa fie cuprinzatoare, prezentarea lor schematica fiind clara, iar detalierea componentelor fiecarui modul având calitati lamuritoare.

DEFINIREA SI CLASIFICAREA METODELOR

Metoda = mod de a proceda, ansamblu de procedee folosite in vederea cunoasterii unui obiect; ansamblu sau succesiune de procedee urmata in vederea obtinerii unui reazultat; totalitatea procedeelor practice folosite la predarea unei discipline (MDE). Ansamblu de procedee folosite in realizarea unui scop (DEX). Mod unitar de organizare si aplicare a mijloacelor selectionate in vederea realizarii obiectivelor unei conceptii sau sistem de educatie fizica.

Aceste definitii ne conduc la concluzia ca metoda rezulta din asamblarea (combinarea) unor pozitii, tehnici si procedee, intr-o anumita ordine si in functie de scopul urmarit. Aplicarea lor (continutului metodelor) se face dupa anumite principii (reguli) care asigura eficienta lor maxima, capabila sa asigure realizarea scopului si obiectivelor propuse. Metodele sunt cunoscute fie prin directia (tinta) lor de aplicativitate, fie prin faptul ca poarta numele celor care le-au imaginat si structurat.

Pentru a avea o imagine completa si complexa a metodelor folosite in kinetoterapie am procedat la o sistematizare a lor, materializata in schema 6.