KINETOTERAPIA PASIVA

Autori: Albu Constantin, Vlad Tiberiu-Leonard, Albu Adriana

Iasi, Edit. Polirom, 2004

Prin indicatiile sale terapeutice, Kinetoterapia pasiva se adreseaza aparatului locomotor in contextul angrenarii concomitente, intr-o masura mai mare sau mai mica, a tuturor marilor functiuni ale organismului.

Trebuie precizat ca kinetoterapia pasiva are la dispozitie suficiente resurse biologice, care, in absenta miscarii active, sa fie in masura sa urmareasca traseul miscarii executate de fortele din afara organismului propriu. Miscarea pasiva nu reprezinta un scop in sine, ci o tranzitie catre forma ei activa, ce ii asigura comanda, transmitere si coordonare in limitele scopului ce si-l propune, pornind de la dispunerea segmentelor pentru asigurarea posturii si echilibrului, incheind cu motricitatea controlata si abilitatile manuale.

Structurata, la modul general, pe doua parti, in prima parte sunt abordate problemele de apartenenta prevalent teoretica, iar in cea de a doua, importanta este acordata modalitatilor practice de utilizare in scop terapeutic a kinetoterapiei pasive.

Realizarea acestei lucrari a pus in fata autorilor suficiente probleme, raspunsul trebuind sa se regaseasca in analiza cat mai minutioasa a elementelor abordate in capitolele ce definesc kinetoterapia pasiva.

Prima problema se refera, in orice situatie, la raporturi ce trebuie sa existe intre terapeut si pacient, in care primul, trebuie sa asigure competenta, iar cel de al doilea, cooperarea, conditii esentiale pentru un bilant terapeutic favorabil.

Relatia dintre kinetoterapeut si pacient trebuie extinsa si la nivelul familiei a carei colaborare si intelegere este esentiala, completand la domiciliu prestatiile kinetoterapiei din stationare sau din ambulator.

In aceste conditii, pacientul trebuie instruit asupra modului in care poate sa-si evalueze starea de sanatate si nivelul handicapului motor care l-a invalidat. Asigurarea colaborarii dintre pacient, kinetoterapeut si familie este, asadar, o alta conditie ce poate valida sau infirma indicatiile si contraindicatiile kinetoterapiei pasive.

Un alt aspect de care a trebuit sa se tina cont a fost cel al perioadei de imobilism, la care a fost supus pacientul, stiut fiind ca redorile articulare, cat si retractiile musculo-tendinoase, care se instaleaza in aceste situatii, sunt dificil de recuperat pana la situatia unei „restitutio ad intregum', in astfel de cazuri, durerea fiind cauza esentiala a unor eseuri terapeutice. In aceasta ordine de idei, regula non-durerii apare ca un laitmotiv al acestei lucrari.

O atentie deosebita s-a acordat importantei pe care o are evaluarea restantului functional atat ca punct de plecare, cat si ca nivel de etapa, ce are rolul de a aprecia in ce masura kinetoterapia pasiva de care a beneficiat a inscris sau nu succesele scontate.

Restantul functional, in viziunea autorilor, nu poate fi desprins de implicatiile suportului psihic al motricitatii, terapeutului revenindu-i obligatia cunoasterii in intreg ansamblul sau si a functiilor colaterale miscarii, intre care sensibilitatea superficiala si profunda, limbajul, precum si tulburarile gnozice si praxice au o importanta deosebita.

Pe intreg parcursul lucrarii, se remarca preocuparea pentru asigurarea unei pozitii cat mai adecvate realizarii miscarii propuse atat pentru kineteterapeut, cat si pentru pacient, primul trebuind sa stapaneasca la un inalt nivel de profesionalism tehnicile la care recurge kinetoterapia pasiva.

Pozitionarile si manevrarile reprezinta cerintele de baza pe care kinetoterapeutul trebuie sa le cunoasca, intrucat acestea sunt procedeele structurale prin intermediul carora este posibila realizarea obiectivelor terapeutice propuse.

La randul lor, posturarile au fost considerate ca atitudini corective utilizate in scop terapeutic. Aplicarea acestui procedeu terapeutic il solicita pe kinetoterapeut sa actioneze in stricta concordanta cu regulile de organizare si aplicare a posturilor.

Respectarea cerintelor pe care kinetoterapia pasiva le impune, departe de a fi un exces de zel, asigura kinetoterapeutului cele mai bune conditii pentru educarea sau, dupa caz, reeducarea tulburarilor pe care le prezinta pacientul (copil sau adult) la nivelul segmentelor articulate (coloana vertebrala, centuri si membre).

In cea de a doua parte a lucrarii, este prezentat sistemul de mijloace si metode prin intermediul carora se poate actiona pentru recuperarea diverselor deficiente motorii, utilizand mijloacele kinetoterapiei pasive.

Mobilizarile pasive recomandate copilului se justifica prin aceea ca isi aduc o contributie de ordinul aferentatiei invers in conturarea engramelor motorii, ce urmeaza a se forma pe parcursul perioadei de crestere si dezvoltare. Se apreciaza ca mobilizarile pasive, in aceasta prima etapa de viata, sunt calea principala prin intermediul carora nu numai motricitatea, ci insasi dezvoltarea pe plan intelectual are de castigat.

La copii, mobilizarile pasive, pe langa rolul lor in activarea sensibilitatii proprioceptive peri si introarticulare, contribuie si la prevenirea sau, dupa caz, la corectarea retractiilor muscolo-tendinoase in devenire.

Coloana vertebrala reprezinta axul de sustinere a corpului pe verticala, in conditii statice si dinamice, acordandu-se atentia cuvenita devierilor in plan frontal si sagital.

Kinetoterapia pasiva are o larga aplicatibilitate si in cadrul algiilor vertebrale, consecinta a discopatiilor lombare joase.

Orice program recuperator, ce intereseaza coloana vertebrala, impune cunoasterea indicilor morfologici si functionali ai fiecarui segment al acestuia. In acest sens, evaluarea este obiectivata prin intermediul bilantului global, muscular, neurologic, articular si kinetic (MNAK).

Abilitatile manuale pun in evidenta aptitudinea de a utiliza, cu pricepere, finete si eficienta mainile. Considerata ca o prelungire a cortexului cerebral, mana pune in valoare factorii senzitivo-senzorio-motori, evidentiind disponibilitatile temperamentale, cat si procesele intelectuale ale unui individ.

Mana indeplineste trei functii principale: informare (sensibilitate), executie (motorie) si de exprimare (comunicare).

Pentru a corespunde scopului propus, aceste functii trebuie sa dispuna de mobilitate/suplete articulara, intrucat numai comanda nervoasa si integritatea musculara nu sunt suficiente.

Kinetoterapia are de rezolvat situatii destul de dificile, cum este cazul paraliziilor de apartenenta centrala sau periferica, a redorilor consecutive unor imobilizarii prelungite, cat si a altor genuri de tulburari, care afecteaza mana.

In aceste situatii, kinetoterapiei pasiva ii revine, in cea mai mare parte, sarcina de a initia si asigura redobandirea si mentinerea mobilitatii articulare la acest nivel.

Prin urmare, redobandirea autonomiei de deplasare il solicita pe kinetoterapeut inca din perioada de imobilism total, acesta avand ca obiectiv prioritar pastrarea supletei articulare, conditie esentiala pentru mentinerea unui segment de contractie musculara in limite de eficienta.

Etapizarea tratamentului recuperator permite evaluarea corecta a sistemului de mijloace utilizat, aprecierea obiectiva a modului in care pacientul constientizeaza dificultatile si reusitele in efectuarea actiunilor, urmarirea graduala atat a progreselor realizate, cat si valoarea functionala a capacitatilor motrice pe care pacientul le-a dobandit sau, in functie de caz, redobandit.

Kinetoterapia pasiva esaloneaza sistemul de mijloace pe parcursul a trei etape: pregatitoare, de educare a echilibrului in pozitii joase si dezvoltarea echilibrului in ortostatism, in care mijloacele se combina treptat cu elemente ale formelor active, pregatind organismul pacientului pentru trecerea gradata la forma de baza a kinetoterapiei active.

Disfunctiile coloanei vertebrale, ale membrelor superioare sau inferioare pot fi deosebit de grave, ajungandu-se pana la aspecte invalidante. In aceste situatii, kinetoterapia, ca parte componenta a medicinei interdisciplinare, este in masura sa actioneze pentru a reda pacientului, fie si numai partial, bucuria de a se misca si de a actiona in concordanta cu nazuintele sale.

Readaptarea la efort, urmarea fireasca a unui proces de recuperare, desfasurat pe o perioada variabila de timp, intregeste efortul de redobandire a potentialului fizic si psihic, atat de mult asteptat de pacient.

Kinetoterapeutul trebuie sa-si fixeze cu multa responsabilitate obiectivele pentru a ajunge la ceea ce si-a propus, iar pacientul trebuie sa inteleaga faptul ca nerespectarea planului terapeutic propus nu poate avea alt final decat esecul.

In speranta ca aceasta lucrare vine in sprijinul practicienilor care s-au dedicat acestei frumoase si dificile profesiuni, cat si studentilor care in acest moment se mobilizeaza si isi orienteaza aspiratiile catre acest domeniu de activitate, autorii acestei monografii le doresc tuturor succese profesionale si reusite depline in prezent si in viitor.